…și speranță, despre prietenie, iubire și luptă știu de la mama.
Mama m-a născut cînd avea 21 de ani. Pisica pe care o aveam atunci a așteptat-o ca să își fete puii. Am venit împreună pe lume, eu și două mîțe.
De la mama am moștenit culoarea și volumul părului și culoarea și volumul sufletului. De la ea am empatia, de la ea am grija.
Amintirile mele clare încep din momentul în care s-a născut și frate-meu și am devenit dintr-odată mare, conștientă, atentă. Aveam șase ani și eram mare. La opt ani eram și mai mare, fiindcă ni se alăturase și soră-mea. Eram uriașă pe lîngă puii ăia și am avut încă de atunci rolul de soră-mamă.
În adolescență, grija a crescut – era și a mea înnăscută, era și a mamei pentru mine – și pe alocuri s-a transformat în frică. Însă cînd a venit vremea iubirilor, a minciunilor albe și a nopților albe, chiar dacă grija-frică era acolo, am învățat ce știu despre libertate și curaj tot de la mama. Am înțeles atunci că libertatea adolescentină nu e numai fuga rebelă. Libertatea era o țigară fumată împreună la majorat. Sau o noapte hoinărită în care mama nu mă suna deloc, fiindcă știa pe unde sînt și cu cine. Libertatea era încrederea ei în deciziile mele.
Mama ne-a învățat cum să nu ne lăsăm purtați de haine și de ce strîngem în exterior, ci să luminăm din interior. Ne-a spus să gîndim pentru noi și să ținem cont de cei din jurul nostru. Ne-a zis să comunicăm, să respectăm, să nu judecăm, să avem compasiune, să avem deschidere, să știm să iertăm. Să fim independenți cînd putem și să cerem ajutorul cînd nu putem. Ne-a învățat că uneori contextul în care ne aflăm ne depășește puterile și dorințele, dar că nu ne limitează. Tot ce putem face este să fim variantele noastre cele mai bune. Să urcăm sau să ne retragem cînd e cazul. Ne-a făcut să vedem că puterea nu e lipsa slăbiciunii, ci felul în care te comporți cînd ceva îți lipsește sau te doare sau te ține în urmă. Ne-a învățat că oamenii și viața și visurile merită. Pînă în pînzele albe.
Mama a avut grijă de prietenii noștri cînd aveau nevoie de un loc unde să doarmă, de un umăr pe care să plîngă, de o bucătărie în care să poștească o țigară. Mama le-a dat sarmale cînd ale lor nu erau încă gata și pofta era mare. Le-a dat medicamente cînd nu se simțeau bine. Și sfaturi cînd le era teamă să se ducă la propriile mame. Inclusiv să se ducă la propriile mame.
Mama nu i-a iertat nici pînă în ziua de azi pe cei care ne-au rănit, chiar dacă noi am făcut-o. Chiar dacă ea știe mai multe despre iertare decît oricare altă persoană pe care o cunosc.
Cînd eram foarte mică, mama m-a prins copiind povești, fiindcă îmi plăcea să scriu de mînă, și mi-a zis să le scriu pe ale mele. Cînd nimeni nu credea că are sens să scrii, ea citea tot ce inventam. Chiar și despre sex, chiar și despre droguri, chiar și despre inimi frînte. Știa exact unde eram eu în ele, așa cum știa și cînd intram în casă supărată. Multă vreme mama a fost singura persoană care mă întreba ce fac pe tonul ăla care mă destrăma. Singura care vedea exact cine eram. Și în realitate, și în scris.
Mama a avut grijă de noi cînd am fost bolnavi sau cu inimile frînte, cînd ne-am julit sau ne-am rupt oasele, cînd ne-a fost zdruncinat orgoliul, cînd am mințit-o, cînd am crezut că o mințeam, cînd am încercat, cînd am reușit, cînd ne-am bucurat și cînd nu.
Mama ne-a sfătuit, dar ne-a lăsat mereu să greșim. Și, uneori, greșelile noastre s-au dovedit a fi exact ce aveam nevoie.
Ne-a dat toate lecțiile astea fără să ne țină teorii. Am absorbit totul de la ea din gesturile și privirile și cuvintele mărunte zilnice.
Mama este un început de univers. Nu a schimbat doar lumea mea, ci și lumea fiecărui om pe care l-am atins la rîndul meu.
