Născut în mijlocul viscolului, orfan și, se pare, crescut de lupi, Weylyn Grey stârnește o curiozitate nemăsurată din partea tuturor celor care îl întâlnesc. Oamenii spun că odată ce Weylyn se avântură în lumea ta, ți-ai dori să nu mai plece. Însă ce îl face să fie atât de diferit? Cum de posedă abilitatea de a transforma viețile celorlalți? Cum de reușește să găsească ― și să creeze ― magie în orice lucru comun? Aceasta este istoria călătoriei lui Weylyn, povestită din perspectiva celor care l-au cunoscut, l-au iubit sau care au fost fermecați de el de-a lungul drumului său.
Această poveste încântătoare suprapune realismul magic unor note de romantism, umor și aventură, desfătând cititorii care savurează fantasticul presărat cu personaje și întâmplări stranii. (Revista Library Journal)
Comandă: | | |
Primul interludiu
Pădurea Wildwood, Oregon
2017
Roarke
— Un om care pariază poate pierde un dolar. Omul pe care pariază este cel care poate pierde un ochi.
Mama spunea asta cu o încredere care sugera că nu există alte rezultate posibile, că pe lume existau mii de băieți cu un singur ochi care le cereau scuze mamelor lor pentru că nu le ascultaseră sfatul.
Eu, remarcabil, încă aveam ambii ochi, în ciuda impulsului meu de a mă arunca de pe lucruri care erau adesea la o distanță generoasă de pământ. Unele dintre celelalte hobby-uri ale mele includeau: să alerg cu obiecte ascuțite, să aprind focuri și să dau foc unor obiecte ascuțite și să le lansez către cer cu praștia mea. Deci, firește, când era rândul meu la Adevăr sau Provocare, prietenii mei nu trebuiau să întrebe niciodată.
— Provocare, urlam și intram cu capul într-un copac.
Ceilalți copii râdeau. Asta era partea mea preferată.
— Te provoc să…
Mike s-a uitat prin pădure după ceva pe care încă nu mă cocoțasem, pe care încă nu îl mâncasem sau pe care încă nu mă pișasem. Odată, a vomitat după ce l-am pus să mănânce un vierme, așa că am mâncat zece viermi și un cărăbuș, numai ca să îl fac să pară un bebeluș în fața drăguței de Ruby S.
— Ar fi bine să fie una bună, a spus Ruby, în timp ce s-a cocoțat pe un buștean ca și cum ar fi fost o lojă la operă, îndreptându-și în sus nasul ca o bomboană în formă de inimă, ca să admire stucatura coroanelor.
Mike s-a mai gândit o clipă, apoi mi-a aruncat un rânjet șiret.
— Ai auzit despre chestia care i-a mâncat câinele lui Gretchen?
— Iar? l-am luat peste picior.
Verișoara lui Mike, Gretchen, inventa mereu povești. Cel mai recent șirag de minciuni includea animalele de companie ale familiei care întâlneau sfârșituri bizare și timpurii. Era destul de ciudată.
— Asta e pe bune! a insistat Mike. Charlie a scăpat din lesă și a început să adulmece baraca asta veche de lângă pârâu. Ea a încercat să îl cheme înapoi, dar el nu a vrut să vină. Apoi, ceva gen un minut mai târziu, a văzut chestia asta pe jumătate om, pe jumătate păianjen care se uita la ea prin fereastră, așa că a zbughit-o.
Ruby a tras o gură de aer și s-a aplecat pe bușteanul ei.
— L-a lăsat pur și simplu pe Charlie acolo?
Mike a încuviințat și a continuat:
— Mi-a arătat locul. E înfiorător. Acoperit de pânze de păianjen și chestii. Am vrut să arunc o privire înăuntru, dar Gretchen a început să plângă fiindcă nu voia să o las singură acolo. Îi e frică de păianjeni.
— Cred că ție ți-e frică de păianjeni, am spus eu, mișcându-mi degetele ca și cum ar fi fost opt picioare păroase.
Mike nu a mușcat momeala. S-a uitat la mine și a spus:
— Te provoc să o atingi.
— Ce? Baraca?
Mike a încuviințat, căutând semne de frică pe fața mea.
— Ce zici? Adevăr sau…
— Provocare.
***
— Aia e, a arătat Mike către o baracă dărăpănată făcută din lemn gri crăpat.
Ferestrele erau întunecate și învăluite în pânze de păianjen. Părea că nu era nimeni acasă.
Avea să fie ușor.
— Deci trebuie doar să merg până acolo și să o ating? am întrebat.
Mike a ezitat, limpede descumpănit de cât de netulburat eram.
— Mda… dar trebuie să îți ții mâna pe ea cel puțin douăzeci de secunde.
Aproape că am râs. Era slab, chiar și pentru Mike.
— Băieți, uitați-vă, a spus Ruby, arătând către un stol mic de vrăbii care se așezase pe acoperișul barăcii.
— Ce e cu ele? am întrebat, nereușind să văd ce era atât de interesant la niște păsări.
— Uită-te doar, a spus ea.
Una câte una, păsările dădeau din aripi, dar niciuna nu se ridica. Era ca și cum ceva le-ar fi ancorat de picioarele lor mărunte ca iadeșul. Dădeau înverșunate din aripi și ciripeau după ajutor în timp ce capetele li se întorceau brusc dintr-un unghi în altul, cercetând cerurile după șoimi sau vulturi.
— Sărmanele păsări!
Lui Ruby îi păsa suficient cât să exclame, dar nu suficient cât să facă ceva în privința asta. S-a întors către mine.
— Trebuie să le salvezi.
— Da, Roarke. Salvează-le, m-a împins Mike în față.
Pentru prima oară în viață, am ezitat. Nu am ezitat când am condus camioneta unchiului meu atunci când a lăsat-o cu motorul pornit pe alee, sau când am prins șarpele acela și l-am purtat ca pe un papion. Dar ceva era diferit aici. Inima îmi palpita, pulsul mi se ridicase. Îmi era…
— Ce se-ntâmplă? Ți-e frică să nu te mănânce Bătrânul Păianjen?
— Nu!
Am sunat mai defensiv decât mi-ar fi plăcut. Puteam vedea cum ceilalți copii se îndoiesc de mine, cum Ruby se îndoiește de mine.
M-am lovit cu capul de cel mai apropiat copac, am aruncat o ultimă privire la nasul lui Ruby, ca o bomboană în formă de inimă, și am fugit către osânda mea aproape sigură.
Am încetinit până m-am oprit la distanță de-un scuipat de baracă – șapte metri, recordul meu personal. M-am asigurat că am calea liberă înainte să mă ridic pe creanga unui ulm îndoit și m-am strecurat pe streșinile acoperișului „Bătrânului Păianjen“. Apoi am realizat ce nu lăsa păsările să plece. Majoritatea acoperișului barăcii lipsea, iar în locul său era ceea ce părea a fi o prelată făcută din mătase de păianjen. Mi-am plasat greutatea cu grijă pe unul dintre cei câțiva căpriori care rămăseseră din acoperișul original și m-am apucat de lucru la eliberarea păsărilor cu briceagul meu, tăind firele care le legau piciorușele în timp ce eram atent să nu calc eu însumi în chestia lipicioasă.
O puteam vedea pe Ruby de unde eram, așa că am decis să mă dau în spectacol. Săream de pe scândură pe scândură, de la pasăre la pasăre, eliberându-le și aruncându-mi brațele în aer de parcă făcusem vreun truc magic. Buzele lui Ruby se mișcau, spunând probabil ceva în genul: „Ah! Ai văzut asta? Roarke e atât de curajos.“ Când toate păsările au fost libere, am făcut o plecăciune și m-am întrebat dacă voi primi un sărut mai târziu. Apoi a sosit timpul pentru ultimul meu truc: actul dispariției. Ca o ușă capcană, scândura de sub picioarele mele a cedat, iar eu am căzut.
M-am pregătit pentru aterizarea care îmi reușise de sute de ori înainte, din vârfurile copacilor, de pe acoperișuri și poduri, dar nu a sosit. M-am trezit legănat într-un hamac din mătase de păianjen, la nici un metru de pământ. Căzusem în capcana Bătrânului Păianjen.
M-am zbătut să mă eliberez, dar am reușit doar să mă încurc și mai tare. Unde mi-era briceagul? Nu în buzunar. L-am zărit în cele din urmă suspendat la câțiva metri deasupra mea, atârnând de un singur fir de mătase. Puteam vedea că pânza prinsese lama, nu mânerul, deci nu puteam decât să aștept ca gravitația să taie firul și să sper că nu avea să aterizeze în vreo parte din mine care conținea un organ vital.
Pe măsură ce mi se adaptau ochii la întuneric, împrejurările începeau să mi se dezvăluie. Camera în sine era spartană – singura mobilă era o masă de bucătărie și o canapea extensibilă cu arcuri care ieșeau din saltea. Ce era deasupra nivelului ochilor era dezordonat. Linguri, periuțe de dinți, șosete, pensete, rachete de tenis și alte obiecte diverse de gospodărie atârnau suspendate de cârcei lungi și lipicioși, care se legănau din cearceafurile mari din pânză de păianjen de pe tavan. Era ca și cum toate acele obiecte se blocaseră la un moment dat și oricine ar fi locuit aici nu își bătuse capul să le taie de acolo.
Am auzit un târșâit în spatele meu. Inima mi-a galopat când mi-am imaginat ceva uriaș, pe jumătate om, pe jumătate păianjen, prinzându-mă cu brațele sale păroase, în timp ce se pregătea să mă devoreze, începând cu capul. Din fericire, chestia care m-a găsit nu era un hibrid mutant de om-păianjen, ci în întregime om: două picioare, două brațe, doi ochi, păr concentrat, în mare, pe scalp. Avea, de asemenea, doi craci și două mâneci – ambele terfelite și zdrențuite – și o barbă lungă grizonată pe care o folosea cel mai probabil drept șervet, după cantitatea de firimituri de mâncare care erau cuibărite în ea. Bănuiesc că nu era atât de mult bătrân, cât era murdar, deși puteam vedea că ar fi fost greu de distins de la distanță.
— Ce-i asta?
Expresia sa surprinsă sugera că nu mai văzuse un copil până atunci.
— Stai departe de mine! am strigat și m-am luptat cu pânza care mă lega.
— Mă scuzi că întreb, dar asta este casa mea. De ce îmi ceri să mă îndepărtez de aici când tu ești cel care a sosit neanunțat?
— Nu mi-e frică de tine!
Bărbatul a părut din nou surprins.
— Și de ce ar trebui să îți fie?
— Pentru că! Ești… ești un răufăcător!
— Un răufăcător?
— Prinzi animalele în pânza ta și le mănânci! am spus fără ocolișuri.
— Cred că mă confunzi cu altcineva. Ai încercat la Myra Oswald de pe South Street? E o tipă ciudată.
— Cum rămâne cu… copiii?
— Normal că nu! Să mănânci copii e o treabă teribilă.
Mușchii mi s-au relaxat puțin.
— Atunci de ce locuiești în locul ăsta înfiorător?
— Pentru că aveam nevoie de un loc în care să stau și acesta era disponibil. Acoperișul avea nevoie de niște reparații, așa că prietenii mei cu opt picioare s-au oferit să îl repare pentru mine. Ai vrea ceva de mâncare? Brânză? Pepene roșu?
Îmi plăceau și brânza, și pepenele roșu, iar Bătrânul Păianjen nu părea atât de rău, dar voiam să scap din plasa aia.
— Nu, mersi. Mă poți ajuta să mă dau jos? Briceagul meu s-a lipit.
A privit la gaura din tavanul său.
— Ce făceai acolo, oricum?
I-am zis despre păsări, despre pariu și despre Mike.
— Le spun să nu aterizeze pe acoperiș, dar ele o tot fac. Ai putea spune că sunt un pic zvânturate.
A făcut o pauză, ca actorii din comedii după ce au spus o glumă, numai că eu nu aveam nicio idee care era gluma.
— Las-o baltă, a adăugat nepăsător.
— Mă poți scoate de aici sau nu?
— Desigur, desigur!
Bătrânul Păianjen s-a apucat să lucreze la deznodarea buclucului meu.
— S-ar putea să dureze o vreme. După cum vezi, când se prind lucruri, de obicei le las pur și simplu unde sunt.
Am privit la o răzătoare de brânză care atârna la nici douăzeci și cinci de centimetri de fața mea și m-am întrebat dacă stătea pur și simplu în mijlocul camerei de zi ca să-și radă brânza.
— Cum te cheamă, tinere?
— Roarke.
— Roarke, Roarke…
Bărbatul a fugit și a scotocit într-un sertar din bucătărie. A scos o carte legată în piele și a răsfoit-o.
— Rachel, Randy, Reginald, Ronald. Niciun Roarke. Ești primul!
A notat entuziasmat ceva în carte.
— Încerc să nu repet numele. Nu știi câtor oameni numiți John le-am spus să-și ia tălpășița! Scopul meu este să cunosc o persoană cu fiecare nume. Încă nu am întâlnit niciun alt Weylyn. Acesta este numele meu, Weylyn Grey, a spus el, dând noroc cu mine.
Numele i se potrivea. Avea ochi gri care străluceau ca solzii peștilor în lumină.
Pânza începea să-mi facă pielea să mă mănânce.
— Chiar trebuie să mă duc acasă.
— Desigur. Scuzele mele.
Weylyn s-a întors la lucru.
Speram că mama cumpărase mai mult lapte cu ciocolată. Poate avea să mă lase să beau puțin după ce avea să mă pună să probez iar plasturele de ochi și să mă întrebe cum mi-ar plăcea să am unul propriu.
— Deci, ce face un băiat deștept ca tine cocoțându-se pe acoperișurile oamenilor? Ai fi putut să te rănești.
— Am făcut chestii mai nebunești de atât.
I-am spus unele dintre cele mai bune povești ale mele: cea despre canal și șinele de tren și câinii vecinului. Weylyn a părut neimpresionat.
— Ce? Ai ceva mai bun?
Weylyn a zâmbit.
— Și eu am fost tânăr odată.
Pingback: Povești de adormit pisoii și anxietatea | ana mănescu
Pingback: The stories we love best do live in us forever | ana mănescu