Să fi rămas doar poezie și ar fi fost de-ajuns

Să fi rămas doar poezie și ar fi fost de-ajuns, scria Petronela Rotar într-unul dintre volumele sale de poeme. Rezonez cu acest vers, în ciuda faptului că abia am început să explorez forma aceasta de literatură. Dar tot ce mi-este drag pe lume conține un soi de poezie, iar dacă aș rămîne doar cu asta, ar fi suficient.

(te poți întoarce oricînd la începutul paginii apăsînd pe săgeata din colțul din dreapta-jos)

KAHLIL GIBRAN – SAND AND FOAM
Citește poemul

My house says to me, “Do not leave me, for here dwells your past.”
And the road says to me, “Come and follow me, for I am your future.”
And I say to both my house and the road, “I have no past, nor have I a future. If I stay here, there is a going in my staying; and if I go there is a staying in my going. Only love and death will change all things.”

WALT WHITMAN – I SING THE BODY ELECTRIC (LEAVES OF GRASS)
Citește poemul

I sing the body electric,
The armies of those I love engirth me and I engirth them,
They will not let me off till I go with them, respond to them,
And discorrupt them, and charge them full with the charge of the soul.

WALT WHITMAN – SONG OF MYSELF
Citește poemul

Do I contradict myself?
Very well then I contradict myself,
(I am large, I contain multitudes.)

EVA PRECUB – UNDE LUNA ACOPERĂ ȚĂRÂNA
Karth, un imprint Herg Benet, 2014

[…] mi-e dor
de mine mi-e teamă că dispar
tempesta mă va spăla de pe fața pământului

[…] nu cunosc alt pământ
acesta l-am gustat aici
la rădăcini sunt acasă
m-au ținut în leagăn m-au alinat

tu ce mi-ai făcut

[…] te aștept
nu am aer te aștept pielea mi se răsfiră te aștept
se umezește pământul te aștept
acoperită de zăpadă
cu larve reci umblându-mi sub piele

din mine o să-ți crească flori

[…] degetele prea scurte
pentru kilometri de distanță goală
pentru atât de multă ceață
de departe pui tăceri între noi

sub acest văzduh de furtună mă fac bine,
îți spun
nu renunța, așteaptă-mă

nu mai am liniște de atâta tăcere

nespusele din aer tot mai crunte
ne dau târcoale ca niște șerpi alunecoși
din ce în ce mai goi unul în fața celuilalt
știm se apropie sfârșitul

am simțit de la început momentul acesta
în care fiecare cuvânt nerostit e o armă
în care fiecare cuvânt nespus adâncește o rană

[…]

știm amândoi la fel de bine
cum unele tăceri sufocă orice urmă de dorință

căutați adânc acolo unde e mai frig în trup
eu încerc să stăpânesc o foame
tot mai mare de ducă
o foame care mușcă până la os
care nu poate fi potolită decât cu propria-mi carne
o foame pe care caut să o cunosc mai bine
devorându-mă poate mă va duce cumva
din nou în mine

în adânc

te îneci în tine
unde nimeni nu ajunge să te ridice

când afară e soare și în tine
atâta întunecime

spune-mi
de câte ori ai fugit din tine
și unde ai ajuns

în câte dimineți mi-am dorit
ca absența ta
să capete o formă umană

dar noi suntem liberi
nimic nu ne mai ține aici

ce-ar fi să

ți-aș fi putut arăta dimineți
în care zăpada măcinarea spaima
nu ar fi găsit loc

impresia că te-ai uitat undeva departe
și nu știi unde să te cauți
să te afli din nou
întreg

nu am uitat deși ți-am spus că da

[…]

am avut totul
nu am avut nimic

[…]

nu mai pot privi oamenii în ochi
pentru că nu îi mai văd acolo

suntem tineri și neînfricați
lumea ne este ținut neavând loc nicăieri
singura spaimă ne este dimineața
cu zorii care ne șoptesc

după lumină
nu mai este nimic

și pentru cine vei abandona această rătăcire
care te macină necontenit?
pentru mine? cu siguranță nu

[…]

cum să izbutesc în această luptă
când mă rogi cu palmele la ochi
du-mă oriunde
numai în mine nu

am ajuns la vârsta aceea la care
ne este teamă să plecăm
pentru că am putea să rătăcim
definitiv

am ajuns la vârsta la care
fiecare pierdere îmi pare
că mă întregește

te caut pentru că
labirintul din mintea ta
e geamăn celui din mintea mea

își visează viața netrăită alături de el. respirările ei nasc
bule aurii.

dimineața
se trezește

fără motiv

EVA PRECUB – DACĂ ȚI SE FACE TEAMĂ DE ÎNTUNERIC
Ecou, 2012

atunci când sărutam oglinda pentru că
nimeni nu mă voia

va veni o noapte în care lipsa ta va lua
forma lucrurilor care mă cutremură
o groază cunoscută neclară mereu așteptând o rezolvare

câtă iarnă încape într-o singură noapte

ne convingem zilnic dragostea nu e cum credeam
când eram adolescenți
acum am învățat să o gândim
fără să o manipulăm
ne leagă cu funii unul de celălalt
ne întoarce pe dos ne plesnește face ce vrea din noi

[…]

eu vreau acasă și acasă ești tu

lumină cearceaf gol cafea rece motanii torc
singurătatea

o să mă strângă de gât

nu am voie să îl caut
dar sunt încăpățânată oricum știu

aștept soarele care i-a atins chipul
să-l atingă și pe-al meu
să ne lege ceva real

îmi amintesc reacțiile sale la
oameni la viață de fiecare dată
când cineva i se apropia
se închidea într-o cutie de carton
când cineva îi vorbea țipa și
acoperea cuvintele
când cineva o săruta brusc
găsea mereu ceva
ascuțit cu care să-și taie buzele
și le ascundea

cât de speriată a fost când
am vrut să îi ating
un umăr imediat m-a mușcat
până azi rana
e identic deschisă doare la fel

comunicarea între oameni ca noi
amorțește la atingere
atâtea încercări nereușite
sunt plină de cicatrici vii
pericolul amintirii

mă lovește și acum
după ani de tăcere și uitare
cât de mult am iubit-o pe
fata cu nume de flori și iele
și astăzi
sigur încă îi este teamă așa cum încă doare
mușcătura ei dulce-amară

acum am îmbătrânit
nu mai calc pe trepte de frica prăbușirii
nu mai port flori în părul împletit m-am demodat
nu mai vindec rănile altora nici pe ale mele
nu mai găsesc trepte în nori

eram ca sala de așteptare de dinaintea întâmplărilor tale
care își căutau validarea
întunecarea treptată și

e o zi ca orice altă zi
dar prima în care nu te cunosc deloc

nu ai nevoie de nimic ai nevoie doar de tine și ai totul

tot mai înfrigurat tremur
ca înaintea unui sărut
ca frunzele pe care plouă
a cui e vina că am nevoie de frig
un frig crunt care
îngheață
oasele tâmplele ochii sexul
pentru a căuta căldura

umană

ea e o fetiță în leagăn ea e o fetiță la șotron
ea e o fetiță visătoare
ea e o fetiță cu spaimă de cutremure
ea e o fetiță care va trăi mult și frumos și va scrie
despre ea și despre lume privită prin ochi căprui

la atingerea ta nu voi tresări
pielea ta nu mai este o consolare
o tortură un sens

ca în nopțile în care nu vede luna și
se întreabă dacă a orbit
sau cum poate să încapă atâta întuneric în
atâta lumină sau de ce somnul
o obosește atât de mult

întocmai ca pisicile
visezi doar înainte de somn
torci cu ochii deschiși oftezi câteodată
întinzi mâna lungă
degetele tale ating degetele sale și
între voi oglinda

omor timpul ca să nu mă omoare

atinge-mă fără să te rog să mă atingi

te-a durut când erai pe moarte
te-a durut când l-ai uitat a suta oară
te-a durut când înotai în insomnii

nu știa să zâmbească
de la mine a învățat
totul

te iubesc te cunosc ești eu
cu un strop de copilărie în plus

începe să ningă sau sunt doar stele care se apropie

timpul nu mai e timp timpul e oameni

am văzut raiul și arată
ca tine am văzut iadul și arată
ca tine cum poate universul întreg să arate ca tine

MIHAIL VAKULOVSKI – RIDURI
Casa de pariuri literare, 2013

imaginează-ți

că dimineața te trezești de la aroma din cana de cafea
de pe măsuța de lîngă patul tău de 3 metri pe 3 din care abia s-a ridicat
femeia care ți-a adus cafeaua, de fiecare dată iubirea vieții tale
în camera vecină copiii citesc ultima carte răcnet și se joacă de-a mama și tata
mama și tata sînt mîndri de tine și abia așteaptă să le faci o vizită
te duci cu plăcere la serviciul care ți-e hobby te întîlnești cu prietenii
și discuți despre muzică fotbal literatură artă și despre filme și despre
călătorii și abia aștepți să te întorci acasă
la casa ta faină din centrul istoric al orașului
și

cînd eram mic
(și-mi plăcea noaptea ca și acum
dar atunci TREBUIA să te culci)

cînd eram foarte tînăr jocul meu preferat era de-a viitorul îndepărtat

[…]

m-am jucat de-a literatura și de-a tinerețea și de-a moartea
și totul era plin de viață chiar dacă
viața îmi sugera zi de zi că nu are viață și moartea nu are moarte

exist.
insist.
asist.
rezist.

la 37 de ani sînt mai rău ca la 20 de ani
tot fără bani dar și fără timp

între noi –
liniște
încredere
dor
dragoste
siguranță
prietenie

[…]

între noi – televizorul
între noi – realitatea
între noi – noi doi
între noi – telecomanda
depinde numai de noi
doi
dacă realitatea va intra cu cizmele de noroi
la noi
în hol

… dacă ar depinde numai de noi…

aleargă aleargă alearga dacă asta-i respirația ta aleargă

oare timpul ne-a schimbat sau noi schimbăm timpul prin care trecem

umbra ta se uită în ochii tăi
și zice: nț

ANCA ZAHARIA – SERTARUL CU URĂ
Karth, un imprint Herg Benet, 2015
Volumul poate fi descărcat gratuit în format PDF de pe site-ul poetei.

și tu când te uiți la mine ca o poveste
pe care n-am avut timp să
o spun nimănui

[…]

ce faci când vine potopul și tu
te uiți așa la mine
la peștii uscați în august
la zambilele noastre ofilite și moarte
moarte
moarte
de atâta iubire?

nu-i frumos
să visezi la nemurire
atunci când știi că ești
mort

e absolut încântător
cum întunericul ce te acaparează
reușește să te sfârșie fără să-ți facă vreo rană
cum poate să te facă bucăți
mici tot mai mici
bucăți ce lucesc sfidător

am îmbătrânit
mă duc să dorm
nu mai știu exact cum arată viața
cum se folosește

[…]

eu am nevoie
de sfaturi de viață
pentru a le ignora
pe toate

dar nu e nimic greșit în asta
beibi, așa ai zis,
că toți eșuăm la un moment dat
pentru că murim

vreau să stăm în casa în care în capul meu
locuim deja de mai mulți ani
fericiți cum altfel

[…]

în casa în care nu te simți iubit
ci ești

[…]

iubindu-ne ca și cum abia
ne-am cunoscut
iubindu-ne ca și cum ne-am
ști dintotdeauna

îți asculți instinctul
fix atunci când își bate joc de tine
iei decizia cea mai proastă
și n-ai cum să te ascunzi sau să repari
ai vrea să te dedublezi ca să stai de vorbă cu tine
să-ți arzi una peste ceafă ca să te-nveți minte

dacă în noaptea aia nu pui sacul de busuioc
sub pernă o să rămâi așa nemăritată
pentru totdeauna fetițo
crede-mă au mai fost și altele
care se credeau
deștepte și au zis că ele nu au nevoie dar
dacă nu-l visezi de unde o să știi
că el e atunci când îl întâlnești?

GEORGE SEREDIUC – SOARELE MECANIC
Karth, un imprint Herg Benet, 2011

aici totul îmi este de folos
chiar și golul care s-a adunat între noi

nu mă gândeam că așa va fi. nici anul ăsta
nici tinerețea și nici viața.
suntem ca niște animale sălbatice.
asta nu pentru că am fi neîmblânziți sau curajoși,
ci pentru că nu ne vom găsi niciodată locul.

tu nu știi că oasele au îngălbenit deja
și nimeni nu a mai găsit drumul spre casă
ci doar noroiul pe unde dragostea
zăcea împrăștiată.

ce bine mi-ar prinde acum o palmă zdravănă
să văd dacă mai mișcă ceva în mine!

[…]

îți trebuie într-adevăr curaj să respiri și
un set de instrucțiuni precise.
să te gândești la ce însemni tu
și să pornești un vânt puternic

să nu îți fie rușine
chiar dacă ți se văd cusăturile
să nu îți fie frică să trăiești
în tine crește iubirea
învață să o mănânci întreagă

mâinile mi-s calde și blânde
vreau să-mi înfig două degete
în inima ta ca să văd
ce te ține în viață

[dacă ar fi să luăm totul de la început
m-aș descurca atât de bine]

să stai cu mine și să aberez
să ne povestim tot, să ne aducem aminte
de ploile acelea teribil de calde prin care umbam noi,
doi melci, de autobuzul 4 care te ducea acasă,
de cel mai fain răsărit pe care ți l-am furat din vitrină,
de cât de mult însemni

pentru mine.

PETRONELA ROTAR – EFECTUL PERVERS
Herg Benet, 2015
Comandă de la |

mă întorc la poezie cum m-aș întorce la mare

apoi am zis că ar cam fi timpul să lăsăm
primăvara să fie
copiii să fie
să ne lăsăm pe noi să fim
să fim fericiți
să facem un contract pe șapte ani
cu posibilitate de prelungire
fiindcă, vezi tu
fericirile mele au durat, toate
doar trei luni în cap
în al meu, firește

fiindcă după teamă vine furia
și după furie, tristețea
și după tristețe, iubirea, iubire

let it go, sînii tăi sînt mai frumoși liberi, mi-ai spus

și poezia nu a salvat pe nimeni
cu adevărat

anunț:
întrețin pe timpul iernii bărbați fără serviciu
și consistență
preferabil indisponibili emoțional
mă ofer să salvez exemplarele dependente de
substanțe și stări
eliberez necondiționat la primăvară și reparare
rog seriozitate

înot în apa caldă și nimeni nu-și dă seama că plîng

în timpul meu liber
sunt îngrijitoare de ego
iar asta e o meserie teribil de grea
și extrem, dar extrem de prost remunerată

specializarea mea e să îngrijesc cu precădere
egouri masculine
ele se dezumflă cel mai ușor
și necesită reșapări repetate

am cîteva tehnici foarte eficace
de pildă, atunci cînd îi iau de mînă și îi plimb
prin mulțimi

bărbații devin deodată mai înalți
li se îndreaptă spatele și le dispare complet burta
pînă și umerii li se lățesc
iar penisul, ohoo, se mărește grozav
ajunge la lună

cei mai bolnavi dintre ei
necesită îngrijire permanentă la pat
zile și nopți
săptămîni
de veghe și transpirații și chin
dar merită efortul, căci după cîteva luni își revin
complet
și atunci dispar subit
iar eu primesc în dar, de fiecare dată
o diplomă pe care scrie cu litere mari
FELICITĂRI
EGO REINSTALAT CU SUCCES

nu refuz nimic
nicio durere
nu ratez
nicio lovitură
întorc întotdeauna
celălalt obraz
nu mă enervez
nu fac planuri
nu urăsc nimic
și pe nimeni
în afară de mine

să uiți de câteva ori același om
să te uiți pe tine
să te uiți în tine
să te cauți pe tine
să te ierți pe tine
sau să pretinză că totul e bine, oh, da, totul e bine
pînă la sfîrșit
e timp și să înțelegi că tot cu ce vei rămîne
vreodată e clipa de-acum
și blîndețea

și blîndețea

PETRONELA ROTAR – O SĂ MĂ ȘTII DE UNDEVA
Herg Benet, 2014
Comandă de la Herg Benet| | | Cartepedia

și săruturi umede și bărbos moi. mult. mai mult. așa.

ascultă,
mi-e foarte dor de tine. știu că nu știu să mai spun asta. nu mai știu nici să dor cum trebuie.

de parcă în frumusețea mea ar fi stat chinul tău, de parcă totul ar fi devenit mult mai simplu, simplu de tot, dacă aș fi fost un pic mai urîtă.

ce ai face dacă în spatele cuvintelor tale s-ar întrupa cineva perfect ție?
un om care să-ți mîngîie somnul. care să creadă că ești cea mai frumoasă ființă din univers. care să vadă în tine și dincolo de tine, să simtă și să resimtă, să empatizeze năucitor, să tremure cînd te întîlnește, să sufere de priapism, să vrea, să doară, să înțeleagă, tot, de la capătul celălalt pînă la ăsta.
nu ți-ar fi teamă să crezi?
ai spera?
te-ai cuibări în cuvintele lui ca între staminele unei flori albe?
ți-ai lăsa pielea să respire în ritmul palmelor lui?
te-ai lăsa privit ore-n șir, pînă la amețeală?
ți-ai lăsa, carne și suflet, pătrunse, frămîntate, calcinate de dorul lui paroxistic?
nu ți-ar fi teamă?
ai crede?

haide, nu poți pleca așa, ca și cum n-ai fi venit niciodată, ți-am spus

[…]

și îți dau drumul cu gestul cu care te-aș chema înapoi,
ca să le confunzi și să nu mai știi
să nu mai știi
și să vii
da, clar, mai bine vino decît să pleci

mi-a cerut o zi, eu i le-am dat pe toate. așa sunt eu, risipitoare.

așa. și?
te poți detesta. te poți și ierta, la o adică.

haznaua e pe jumătate golită. vina, pe jumătate iertată. exorcizarea asta. doare, știi?

e și ruletă rusească. da’ nu cu unu’
ci cu toate gloanțele.

V. LEAC – MONOIDEAL
Nemira, 2018
Comandă de la | | |

Ce facem noi, ăștia prinși în blocaj, veșnic nemulțumiți?
Când se întâmplă să avem o seară mișto,
ni se pare că totul e atât de ușor iar, mai târziu,
când rămânem singuri, murim încet și fără sens.

Noi, ăștia, care ne dorim atât de mult să iubim, iar când se întâmplă, ni se pare imposibil și obositor.

Spaima și teama de nebunie nu vor cercetări.
Imposibil să dormi. Imposibil să dispari. Aceeași dimineață –

E doar un joc, un salt în timp, o plantă care-a dispărut.
Un personaj pentru care încă gătesc,
cu care altădată vorbeam.

Nu fac zgomot, dar fac minuni.

Nu bănui cât de mult m-aș bucura să ne revedem.
E ca atunci când ieși cu bicicleta și o vezi pentru
o secundă, și te gândești că ai vrea să-ți petreci zilele cu ea,
dar pe ea nu o mai întâlnești niciodată.

Singura tipă din lume care se mai roagă pentru el.

Sunt al tău
Interiorul tău e ok
Și salteaua e ok
Sunt al tău.

Vegetația în care te scufunzi și așa mai departe.
Să nu existe nimic.
Să nu existe.

Uneori

Mă gîndesc că mi-ar plăcea
Să fiu vecinul tău
Să locuiesc pe aceeași stradă
La câteva case depărtare
Nu foarte aproape
Dar nici foarte departe

Nu vreau să te stresez
Dacă închizi ochii auzi sunetul
Pașilor prin holul facultății
Auzi cum fredonez
Auzi aparatul de cafea
Auzi muzica

Ce vreau eu de fapt
Să-ți spun de la început
E că sunt la fel de obositor
Ca un parc de distracții

Orice e posibil
Orice din ceea ce nu-ți dorești

Ăsta e secretul
Te face să te gândești cu dorințe
La persoana cu care ai călătorit
Nu este adevărat, dar este uimitor dacă te gândești.

Pe noi să nu contați decât în cazul unei apocalipse.

Reflexia din geam e singura dovadă că suntem aici.

Fotografiile nu salvează, te fac conștient,
acolo, în adâncul tău, cât de trist și nefericit ești.

COSMINA MOROȘAN – BEATITUDINE (ESEU POLITIC)
Nemira, 2017

să facem ceva împreună,
să împărțim ceva concret.

Nu mă apropii de nimic, nimic.
Până nu mai am nevoie de nimeni.

Vânez (tu interpretezi) emoții și frecușuri

terorizezi singurătățile
și eu te ocrotesc
degeaba.

Era și o fată care colabora cu plopii
Și pisici pentru inspirație:
Le studia emoțiile,
Se înțelegea și pe ea.

Nu se mai putea desprinde de dragostea ei.

Din cauza asta trăiește.

Da-o să iubesc
încontinuu?

Mă rog la soarele între catastrofe și dragostea asta.

Să zic dur
ceva despre iubire și să șterg.

Să dai mai mult decât n-ai, iubire a mea,
până ne va nemuri cu totul tehnologia
aliniidu-ne gândurile doar
cu dragostea

senzualitatea –
care nu e doar sex.

Penetrarea există și prin dialog.

Sexul e ars erotica, să-l recuperăm, totuși

Nu-s banii totul oricum, ci și pasiunea.
Marea problemă a oamenilor, zicea mișto F.D.,
e că nu ard pentru ceva,
nu-s mega imersați, fideli, dedicați
unei zone whatever.
E vorba aici tot de-ndrăgostire, știi ce zic?

Tu, psihotic, ea – nesăbuită

(ai concomitent trei relații).
Trebuie chef
și consens, zic;

armonizatoare-s

fericirea din tot mai dese și pure
reinventări

Lăsați-mă să-mi trăiesc
tulburarea în liniște

Savanții
artsy
vor salva lumi.

și care, în orice moment,
ar pierde să mai recupereze
iubire?

și nu c-aș fi sătulă,
da’ de nimic n-am nevoie.

Drumul eternității trece prin tehnologie/
biologie
și iubire.

ELENA VLĂDĂREANU – BANI. MUNCĂ. TIMP LIBER.
Nemira, 2017

Te-nfurii.
Fir-ar să fie!
Dar scrii.
Pentru că scrisul.
Pentru că nu e frumos să scrii pentru bani.
Pentru că e rușine să refuzi.
Poate nu meriți.
Poate ar trebui să mai ai răbdare niște ani.
Și să treci odată de treișcinci.
Na c-ai trecut!
Mare ispravă ai făcut!
Poate ei au dreptate și scrii prost când tu crezi că scrii bine.
Poate ar trebui să te angajezi la Auchan.
Poate ar trebui să dai reject când an de an
Maică-ta te-ntreabă: iese ceva la afacerea asta?
Poate ar trebui să nu mai aștepți lista
Lista cu cei grozavi, cu cei care merită
Cu cei frumoși, cei populari, cei talentați
Și dotați
Lista cu premianți

N-o mai aștepta.
Fuck it. Eat pizza.

Munca de scriitor este una liberală – dacă poți să îți vinzi produsul, trăiești bine, dacă nu poți, trebuie să mai încerci. Ca să ai succes, trebuie să înțelegi că munca ta nu trebuie să se oprească atunci când cartea este publicată. Dacă nu câștigi bine, poate nu scrii bine.

Și acum când mă întreabă cineva cu ce mă ocup
Nu pot să spun pur și simplu și firesc
Scriu. Sunt scriitoare
O dau pe după vișin
De parcă aș spune știi, eu fac vrăji, cu asta mă ocup
Am un cazan mare în mijlocul casei
În care fierb broaște, păianjeni și ierburi magice.

MARTA PETREU – APOCALIPSA DUPĂ MARTA
Polirom, 2011
Comandă de la Polirom | elefant | | Cărturești |

În noaptea asta îți voi vorbi despre mine
În noaptea asta trupul meu e trist

numai în carne se spală memoria cărnii
Din cîte litere se compune o disperare
domnul meu
din cîte litere o tandrețe?

Trupul: unica mea singurătate

Și n-o împărțim

nici un cuvînt despre solstiții
nici un cuvînt despre dragoste

Eu te-am iubit întotdeauna cu o mare speranță:
întreagă va fi gloria ta – mi-am spus
Și încă stau aici așteptînd
conversez despre inteligență
despre viitorul ales:
al nostru e – mi s-a spus

Doream (ce dezmăț!) să-ți povestesc tot ce știu despre mine
Da. În cuvinte tot atît de mari și patetice
ca aceste amintiri noduroase schiloade pe care
zadarnic zadarnic le avortez într-un așternut de hîrtie

Am dorit creierul tău frumos – oglindă vie fierbinte

Seară de seară îmi spovedesc micile lașități ale zilei:
cît de mult m-am iubit!

Pe-ndelete să mă alint – iată
stau sub cuvertura publică verde
(neprivit
trupul meu devine primitor și fierbinte)

Oho! seară de seară îți scriu lungi scrisori
despre micile abdicări ale zilei

Îmi scot ochelarii să te descriu –
atîta frumusețe (copilărească
și inutilă ca o țară mică într-un război nuclear):
bătălii cu lacrimi și miere
am purtat pentru tine…

Nu mai pot scrie
despre singurătatea noastră

nouă luni
(pregătirea fiecărui dezastru durează)

toate istoriile se decid noaptea
într-o deplină impudoare a minții

în nopțile în care
ca un bărbat legitim singurătatea mă ține în brațe

Pînă cînd se mai poate începe-o iubire?

(Trăim căderea. Nu sfîrșitul)

Întotdeauna credincios tuturor cauzelor pierdute

Ți-ai imaginat – dramatizînd – că nimeni
nu mai are nevoie de tine;
ai exersat inutil: la singurătate și la durere
nu există acomodare

cu un bărbat îndelung rîvnit
nefericirea mea ar fi acum la fel de mare?

disperarea din somn disperarea din vis
e tot disperare: am visat toate coșmarurile

Am rîvnit această existență perfectă:
să mă adăpostesc în propriul creier
ca-ntr-un uter matern
Și să tac dracului

nu mai pot supraviețui cu promisiuni și calmante

nu viața merge înainte ci timpul

Aceasta este rochia mea de duminică
dedesubt se află trupul meu aproximativ intact
la dracu se găsește sufletul meu nefestiv
Iar acesta ești tu
îndrăgostit pînă peste urechi de mine
adică de o realitate cît se poate de fictivă
și complet nelocalizabilă

Încetează dracului
încetează naibii să mai faci planuri:
iubindu-ne
noi niciodată nu ne vom iubi

[…]

Încetează dracului îmi ordon
să descoperi în oameni chiar acele frumuseți
pe care – oho! desigur – le au
și creierul tău canibal le rîvnește

[…]

Și noi niciodată împreună niciodată

O teamă latentă întîlnește criza ta acută de spaimă
La capătul podului un bărbat speriat repetă în șoaptă
cît de mult te iubește
Pînă la treizeci și unu de ani mi-am consumat curajul pe viață
Iar el de asemenea iar el aidoma mie

nu-mi suporți Locul psihic în care mă aflu
și de unde – dacă voi ieși – va trebui să ies prin puterile mele
Iar dacă Locul psihic va apărea îți voi dedica primul exemplar
dar numai după ce îi voi fi încleiat toate paginile cu clei de oase
desigur netoxic
în așa fel încît să nu poți citi nici un vers din marile versuri
pe care – pe toate – le-am scris
pentru tine
despre tine
despre mine prin tine
să nu mă poți citi niciodată așa poetă-îndrăgostită-pînă-la-moarte-de-tine-cum-sînt

O femeie care iubește trebuie să fie o mare pacoste
pentru bărbatul iubit dar a cărui dragoste s-a dus dracului –
nu-i așa?
Cine-și plimbă mîinile pe pielea ta? mă întrebam într-o zi
stînd într-un fel de cămașă de forță (de altfel, comodă)
și cu un perete în față
Dar peretele e între noi

Pentru că în realitate asta și este disperarea:
posibilitatea de a echivala afectiv urmările tuturor actelor noastre
posibilitatea de a riposta la orice cu: Da, ei și?

De exemplu îți scriam aseară că aș fi un mare poet
Astăzi nu mi se mai pare că aș fi mare
și nici măcar că aș fi poet
Și chiar dacă aș fi
la ce dracu îmi folosește? da, ei și?

Asta mă va face oare să mă înalț la cer
singurătatea sîngelui meu va fi oare mai puțin tulbure?

Undeva aproape de mine te afli
Ai putea fi în ținuturile arctice
tu și pinguinii
telepatia și poșta nefuncționînd în nici unul din cazuri

Poți să fii fericit cînd stai cînd aștepți într-un cîmp de funingine?

Dar nebunia? dar nebunia? întreb
Oho. Cea mai mare putere a lumii

Suspiciunea lor că n-aș fi tocmai normală
declarația iubitului meu că în nici un caz nu
îndoiala mea că nu

Apoi singurătatea absența surogatelor
(absența iubirii de pildă)
cărțile
niciodată alcoolul
rareori somniferele
Vocile de dinăuntru murmură

Cine mă locuiește? Dragostea de mine – nu
nici dragostea
Poate frica poate amărăciunea

călătoria spre dincolo pas cu pas
și repulsia

[…]

cordul meu roșu încăpățînat și plăpînd

Încetează să mai scrii poeme
mi se ordonă prin megafoane
Imnuri și ode da imnuri și ode
(despre armatele fricii da
despre armatele fricii)

Da. Da. Da.

Și încetez

O sută de ani o mie de ani rătăcind
în stomacul morții
și apoi cu amintirea ei
un ceas de dragoste

Hai să facem dragoste
o eternitate vom rătăci dincolo

inima ta bătea ca un pumn de monede
azvîrlite pe întuneric
într-o fereastră închisă

Mai există oamenii pe care i-ai vindecat cei pe care i-ai privit

A mizat adesea pe dragoste: cîtă vreme ne vom iubi
nemurirea ne dă tîrcoale

[…]

(au existat într-adevăr cîteva iubiri
uneori chiar reciproce
au existat cu-adevărat cîțiva bărbați uneori fericiți)

A mizat adesea pe poezie pe dragoste
a pierdut sistematic

Mi s-a spus că ai rămas neschimbată
după nouă ani neschimbată – îmi scrie
un fost iubit

Chiar așa. Chiar așa dragostea mea trecută chiar așa
Despre viața mea – mai nimic:
am pierdut un bărbat am iubit un bărbat din toate puterile
m-a părăsit un bărbat am părăsit pe un altul
Uite așa trec eu prin viața lor
uite așa dispar ei din viața mea:
prin moarte
prin indiferență
prin înșelăciune
prin uitare

Aș începe să te iubesc
acum

[…]

Nu ne-am văzut auzit atins nu-ți știu mirosul
noi nu ne-am gustat
Dar avem imaginația hiperbolică o imaginație deșănțată

[…]

Și aproape că mi-e dor să inventez un bărbat
o dragoste secretă împotriva coșmarurilor

Nu te iubesc. Nu. Cu mîinile vîrîte pînă la coate
în buzunare
fluier
îți fluier în față: nu te iubesc
tu carnasierule ispită cauză ultimă a nesomnului
Cu mîinile în buzunare hulesc
te hulesc
Mint că nu am nevoie de tine

Nu dorm – deci nu te visez
Pur și simplu mă plimb prin lume cu imaginea ta
ca o schijă fierbinte
înfiptă în mine
pur și simplu te tutuiesc fără rușine
te mototolesc te înfrîng vreau din gura mea să te scuip

[…]

Te poftesc oho te poftesc. Și știu legea
(memoria mea mi-o repetă răspicat):
nu te ating nu te ating nu te ating

Locul meu e pentru totdeauna fixat: între pumn și destinația lui. Aici
în rana mea intră și tu:
iubește-ți femeile culcă-te cu oricare dintre ele mie îmi ești interzis
(însă poartă-mă-n nări în văz în auz
poartă-mă
ca pe o remușcare acută ca pe-o vinovăție-mplinită
acolo la tine în creier)

Mărturisesc cu voce de noapte: mă tem de mine
fiindcă
în creierul meu de toamnă te răsucesc te rumeg te torc te-ating
te gust

Da. Tai ca o spadă ca o ghilotină bine reglată
capul iubirii capul fantasmei capul năpîrcii
capul tău de bărbat ce nu mă visează
Capul tău de bărbat ce nu mă strigă pe nume

Noi amînăm moartea și teama de moarte
ba mai mult: o vindecăm – îmi spuneai

Acum știu: ai greșit

Intru cu tine-n odaie. Îmi scot paltonul. Îmi pun geanta pe pat
Cu gesturi buimace îmi scot ochelarii
Stau nehotărîtă-n picioare. Te iubesc și mi-e frică. Te privesc
te aștept să alegi ce-o să faci
cu acest obiect (subțire cald vertical)
ce sînt eu

Mi-am lăsat inima să te urască. Să te ucidă:
te-am uitat

[…]

Mi-am lăsat inima să îl ucidă – m-a ucis

de pe celălalt mal îți fac semne că mă apropii
îți fac semne cu mîna cît de mult te-am iubit

Bineînțeles: ți-am uitat gustul salivei
nu-ți mai știu
sarea din lacrimi sarea din sînge
În zadar îmi amintesc fața ta lumina de ieri
de pomană te port în creierul meu ca-ntr-un adăpost nuclear:
vii sau moarte elementele chimice ale corpurilor noastre
nu se vor mai amesteca

Nelalocul nostru fiecare din noi vom muri

Ea nu avea clipă de împăcare cu sine
ea uitase ce înseamnă lin să adormi
ea nu cunoștea somnul fără coșmaruri
ea se pedepsea noapte de noapte în somn

Eu am învățat să trăiesc în pierdere
eu am învățat să iubesc în pierdere

Da. Sub forma iubirii moartea lucrează în mine
(vom muri separat)

Apoi am trăit pustiirea
eu am trăit vidul negru al inimii
eu am trăit întunecarea completă a lumii:

la ce bun această frumusețe a lumii
la ce bun răsare soarele
la ce bun splendoarea verii
dacă există simultan îngerul și sudoarea morții

Doar atîta n-am făcut: n-am născut n-am fost fericit n-am ucis n-am murit

Oho. Fă Doamne o lume care acceptă să existe

Fă Doamne o lume mulțumită să existe

Da. Caută-mă. Am nevoie de tine. Lipește cuvintele unul de altul
fă fraze lipește frazele de pielea mea
da scrie cu salivă pe mine la nevoie scrie cu limba

Mi-e greu. Mi-e rău. Mi-e urît. Și stau trează fără oprire
Pot deci descrie cu detalii precise ora aceasta
groaza cea mare

Am fi putut vorbi. Am fi putut amesteca
lacrimi sămînță salivă sudoare

Am fi putut pune-mpreună
cartea și carnea gîndul și vina
Oho! cum ne-am fi putut dizolva

Nu spun ce gîndesc. Nu spun ce gîndesc
Uneori un vînticel umed senzual
(poate al amintirii poate al nostalgiei)
un vînticel greu de polenuri
mă surpă din temelii și mă împrăștie în noapte ca pe un puf de salcie
Degeaba

Știutor și cu amărăciune
fac ceea ce fac fac ceea ce fac

Ceva din noi va trăi
după ce vom muri ceva din noi va trăi –
îmi trece prin cap
și o disperare o disperare o disperare
neagră cum cerneala neagră cu care îți scriu
scrisori tot mai scurte tot mai rare
mă cuprinde și mă trage în jos
înspre pivnițele ude înspre cavernele mele

Sînt muritoare

iar dacă sînt aici și acum o muritoare de rînd
cine
cu ce drept
îmi corupe puritatea naturii
și-mi bagă în cap
musca acestui gînd fără rușine:
ceva din mine ceva din tine dragostea mea bărbatul meu
prost și tăcut
ceva din noi nu va muri nu va muri nu va muri

Eu am mizat pe poeme. Am mizat
pe cărți savante deștepte
am mizat pe zeci de alte prostii din hîrtie. Zadarnic
Eu am vrut să am un copil. Și nici un bărbat
nu și-a lăsat vie sămînța rod să crească în mine
Am mizat pe iubire. Nici un bărbat
nu m-a vrut pe mine femeie
(poate soră mamă femeie de casă
poate iarbă de mare poate cîrpă de praf)

Am mizat pe cîteva lucruri calde ale vieții. Degeaba
Totdeauna degeaba

Peste un secol
voi fi un nor de atomi. Liberi de suflet.
Liberi de sens

Oho! I-am ales. I-am iubit. I-am gustat

Nu există iubire. Slavă ție: nu mai există. Există
numai gura asta spurcată a mea care spune
cuvinte: bucurie tandrețe dragoste dimineață
sens lumină iarbă plăcere

Dar pe lume există numai cruzime

Mă doare – deci știu că sînt vie

Ce frumusețe ce frumusețe feroce
crește din singurătatea mea de femeie

bucuria de a fi
sfîșierea de a fi
îți aparțin

Oho. Dacă iubesc pot să umblu pe beznă

Dar povestea s-a sfîrșit foarte devreme
de dinainte de-a fi

pentru că vine ziua cînd trecutul te ajunge din urmă
și te înfașcă exact ca-n savană o mare felină

Sînt o ființă umană: femeie
el e ideea mea fixă este sarea din sînge
Și doare

Era tîrziu. Și eu mi-am scos sandalele pentru tine
Era tîrziu. Pentru tine mi-am scos rochia de bumbac bleumarin
pe care o pusesem tot pentru tine
Era tîrziu: miroseai a sare și a bărbat
eu miroseam a căldură
Pentru dragoste este mult prea târziu – ai spus
surîzînd. Știu – ți-am răspuns –
e tîrziu pentru orice fel de iubire

[…]

Era tîrziu. Aș fi vrut totuși să mă iubești

cîtă vreme iubesc
tinerețe fără bătrînețe și viață fără durere
va fi
epiderma noastră moartea nu o s-o lingă
nemuritori ca Adam și Eva înainte de a cunoaște
vom fi. Dar noi vom ști

Ea nu mai iubește ea nu mai leagănă niciun bărbat
în somnul ei de adultă

[…]

ea nu mai este îndrăgostită
ea se ține în brațe ea se conține sub piele
ea nu se oferă ea nu se refuză
ea pur și simplu înaintează absentă prin pustă
și-și repetă
că viața e lungă că viața e bună

[…]

Ea pe nimeni iubește
Ea de fapt lipsește din sine
ea e adînc și departe
coborîtă
pe scara spartă de piatră
nu
nu în moarte – moartea există cît există și viața

[…]

Ea nu se iubește. Ea nu mai iubește. Ea nu mai așteaptă
Ea a fost cîndva demult îmblînzită –
și era unduioasă ca iarba și bună –
ea a ars ca o pîine uitată pe vatră
ca Troia a ars
ca Sodoma

Iar acum stă ca un tăciune-n ea însăși

Am groaza mea pusă bine
E a mea: n-o s-o pierd n-o s-o stric n-o să-mi plece
E a mea ne iubim și mă ține de chică

Înghețată și albă tace inima lumii

Eu am groaza mea
Și-o să vină cu mine

Îl privesc. Îl recunosc
cum l-aș recunoaște pe bărbatul acela
care există oho cu siguranță există
și care-mi lipsește de la facerea lumii