Oricum viața se întîmplă

Stau în casă de mulți ani. Și mi se potrivește. Am tendințe casnice și mămoase, iar să consum și să scriu povești e ce am vrut și am făcut dintotdeauna. Acasă e locul meu.

Dar acasă nu mi-a fost niciodată îndeajuns. Partea aia din mine cu drumuri necălcate nu are pic de stare și mă bîntuie. Mă trezește noaptea din oră în oră, năvălește peste mine cînd fac duș, îmi stă în gît cînd mănînc în bucătărie, mă boscorodește cînd sînt obosită.

Mă simt mereu vinovată față de Anapiedestala, cum îi spun acelei fantezii în care dorm neîntoarsă, fac pilates și înot, mă mut în casa mea minimalistă, fac voluntariat, scriu cărți și articole, tricotez, fotografiez plante, ape și oameni goi, trăiesc din proiectele mele, mă plimb prin toată România, locuiesc cîteva luni pe o plajă, sau în Scoția, sau în Islanda, mă îndrăgostesc de cineva și el de mine, sau ea, dormim cu un pisoi și un lup în pat, adoptăm un copil, sau îl facem, gătesc pentru familie, și prieteni, și dansăm, și iubesc mai bine, mai mult, mereu mai mult.

Or, eu nu fac nici tot ce aș putea face în casă, pentru că anxietatea, depresia, răuțul și nenorocita aia de vină îmi consumă O-RE. Mă mișc cu lentoarea acelui limax care trăia în chiuveta din Vamă, la care mă holbam la 5 dimineața, plînsă toată, mai palidă decît el. Simt că rămîn mereu în urmă, în urma celor pe care îi iubesc, în urma celor din domeniul meu, în urma lumii întregi, în urma visurilor mele, simt că rămîn atît de în urmă încît o să mi se piardă urma cu totul.

De aceea mă gîndesc adesea la productivitate, la optimizare, la ce e esențial, la cum să îmi distribui resursele limitate. Pentru că lumea nu mă așteaptă. Pentru că timpul nu mă așteaptă. Pentru că părți esențiale din mine nu-mă-aș-teap-tă.

Nu sînt nicidecum echilibrată. Nu sînt productivă. Nu sînt împlinită. Nu sînt calmă. Nu sînt mulțumită. Încă mă simt vinovată cînd lucrez – pentru că nu am grijă de mine, cînd mă odihnesc – pentru că nu muncesc, cînd fac orice – pentru că nu fac altfel, cînd fac altfel – pentru că nu fac normal.

Cînd realizez că mă sabotez, mă corectez, devin blîndă, înțelegătoare, răbdătoare. Iau agenda și o iau de la capăt. Sînt o rescriitoare bună, și de texte, și de viață.

Și tot ajunge să mă consume faptul că sînt tot ce e în mine, dar nu fac tot ce e în mine.

Încă.

Nu încă.

Dă-le timp, Ană.

Dă-ți timp. Dă-ți voie să exiști. În ritmul tău. În felul tău. Oricum tot ca tine ajungi să faci. Oricum toate se întîmplă la timpul lor. Oricum viața se întîmplă.


aprilie


1. Am simțit cum mă lovește. Mai întîi tristețea, apoi greața. Eu eram goală. Stomacul meu la fel. Am stat cu răul. L-am observat. L-am mîngîiat. Știam că pleacă. O face mereu cînd adorm. A plecat mai devreme azi. Eu m-am culcat tîrziu. Zîmbeam la telefon și îmi mușcam buza de jos.

2. Am citit trei volume-n versuri, prea multe pentru binele meu. Îmi fac poftă să scriu poezie. Sau să fiu.

3. Și ce dacă mă mișc încet? Din amețeala fiecărei zile, oi scoate eu ceva. Ceva tot fac. Ceeevaaa tooot seee îîîntîîîmplăăă, chiiiaaar daaacăăă leeent. Oricum viața se întîmplă. Hmm…

4. Am vrut să aduc televizorul în dormitor, să fac maraton de filme, dar mi-am dat seama că nu îmi place defel să fiu supraîncărcată senzorial. Prefer laptopul, intimitate în 1080 de pixeli, ca intimitatea dintr-un sărut de 1080 de secunde, ca intimitatea din 1080 de săruturi. Nu m-am mai uitat la niciun film. Am vorbit cu o prietenă veche despre bucuria pe care o găsim în vremurile astea, şi cu un iubit vechi despre bucuria pe care o căutăm în vremurile astea. Bucuria toarce acum pe mine. Bucuria a fost baia cu-bătăi-în-uşă-de-lungă. Bucuria a fost nudul ăla pe care mi l-am făcut pe urmă, intimitate în 1080 de nuanțe de gri. Cristiane, vezi că rămîi în urmă, cu 1080 de paşi sau de kilometri sau de junghiuri în urma mea.

5. Consum poveşti ca pe coaja de pîine, e cercetare, spun, e studiu, spun, dar cum se face că toate trag de coaja de rană? Îmi caut de lucru în poeme şi episoade, dar găsesc o oglindă. Aş fi preferat să uit ce zi este, aşa cum a uitat-o el, cum ne-a uitat toate zilele, chiar şi pe a mea, eternal sunshine the fuck out of us, dar eu nu uit nimic.

6. Sînt bine, uau. Pandemia a făcut multe dintre temerile mele să pară ridicole, prin comparație. Sigur că sînt tot acolo, mîrîie de sub mobilă, doar au şi ele povestea lor de spus. Dar Hozier cîntă tare “Don’t you ever tame your demon, but always keep ’em on a leash”. Şi pisoiul pîndeşte lesa abandonată pe podea şi sare pe ea cum o vede că zvîcneşte, şi toarce, şi toarce, şi-i mai dă o lăbuță. Iar eu respir şi scriu, şi scriu, despre cum sînt bine, uau, şi totul va fi bine.

7. Ştiai că atunci cînd dansezi poți spune cu mîinile o poveste despre singurătate, dragoste, despărțire, revenire, plecare, renunţare?

8. Umbra mea e tot acolo, cu crinolină, cu coroană verde, bîntuie pe aleile din Cişmigiu şi m-aşteaptă să o prind iar de călcîi. [Pînă atunci, rămîn tot cu soarele.]

9. Am uitat [de jurnal]. M-am luat cu altele. Mi-e somn acum. Mîine, promit. [Ceva ce spun în fiecare noapte.]

10. Nici azi nu găsesc vreun mod poetic prin care să descriu cum nu am făcut nimic notabil şi a fost chiar bine. Poate doar așa: Fuck it.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *