Love is watching someone die

only love and death

Love is watching someone die.

Nu am mai ascultat What Sarah Said de luni de zile, poate ani. Însă, ținînd lăbuțe mărunte în mîini, îmi cînta întruna versul ăsta în minte, așezat peste propria mea voce, care repeta printre sughițuri: du-te liniștită.

Misha era pisica bunică-mii și toată lumea care venea în casă spunea că ea e cea mai frumoasă dintre mănescats. Nu o luam atît de des în brațe ca pe mîțele mele, și pentru că aveam teritorii diferite, și pentru că era atît de lipicioasă, încît nu o mai puteai desprinde de tine decît cu ajutorul altei persoane. Se agăța cu ghearele și îți escalada hainele pînă ți se cuibărea la gît. Odată, am încercat să stau cu ea pînă adoarme sau se plictisește. După mai bine de o oră de tors, tot eu am cedat.

Bunică-mea a salvat-o de niște copii care jucau fotbal cu ea. Nu avea nici două luni. S-a vindecat fizic, dar a rămas cu anxietatea. Cînd s-a mutat bunică-mea înapoi cu noi, Misha avea un an și jumătate și nu era obișnuită cu o casă atît de plină ca a noastră. O săptămînă a stat ascunsă. Apoi s-au instalat obiceiurile drăgăstoase, dar și cele de apărare. Dacă mergeai în spatele ei sau încercai să o depășești, te mîrîia și îți dădea o labă. Iar alte pisici nu i-au plăcut niciodată. Pe Lily cel mult a tolerat-o, poate pentru că a găsit-o deja aici, dar pe Ares l-a scuipat de cînd a sosit la noi. Sînt sigură că a fost fericită, dar cred că ar fi preferat o casă mai liniștită.

Misha avea 13 ani și jumătate, nu tinerică, dar nici foarte bătrînă. Aflasem recent că are probleme cu șoldul și cu coloana. Nu ne-am dat seama din prima că era ceva în plus în neregulă cu ea. Nu se mai spăla de o săptămînă și am presupus că încă o dureau oasele, că mai avea nevoie de timp tratamentul. În ziua în care am văzut că e cam bleagă și nu are poftă de mîncare, am dus-o iar la veterinar. Deși era cea mai gingașă trupește, era cea mai fioroasă cînd venea vorba de mîncat. Ne-am gîndit că poate nu îi priește medicamentul. Cînd colo, toate bubele rele în curul mîței mele.

În prima zi, am stat patru ore la veterinar cu ea. Creatinina și azotul depășiseră cu mult valorile normale. Insuficiență renală. Zece zile i-am făcut perfuzii și injecții, am hrănit-o cu seringa cînd refuza să mănînce singură, i-am dat un medicament ca să îi scadă azotul. Azodylul i-ar fi dat mai multe șanse, dar nu se mai găsește la noi.

Cînd am aflat de la o prietenă a bunică-mii că și-a salvat pisica de 18 ani, în prag de comă ureică, cu o altă versiune a medicamentului, Azomed, și el greu de găsit, era prea tîrziu. Misha nu mai voia să colaboreze cu noi, vomita tot ce îi dădeam cu forța, nu mai deschidea gura. Nu mai voia să lupte.

Și nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.

Nu am ajuns în punctul în care să luăm noi decizia pentru ea. S-a dus singură, în somn. Nu a plîns, nu s-a chinuit, doar ultima oră a fost grea, ca pentru orice ființă care își trage ultimele suflări, și ca pentru cei care stau de veghe la căpătîiul ei.

Am fost singura care nu a plecat nicio clipă de lîngă ea. Am mîngîiat-o și i-am ținut lăbuțele. I-am zis că o iubim, că a fost o pisică bună, că înțelegem că nu mai vrea să rămînă și că poate să se ducă. Și să se ducă liniștită.

Acum doarme la țară, într-un coș frumos, învelită în păturica ei, cu o fundă din șervețel între lăbuțe, să aibă cu ce se juca. Sînt sigură că se odihnește în pace, vreo 16 ore pe zi, iar în rest e rebelă, cum a fost întotdeauna.

misha

Love is watching someone die.

E cel mai greu lucru de făcut, să iubești pe cineva, dar să îl lași să plece.

Ultimele zece zile m-au învățat cum să fac asta. Și mi-au amintit ceva ce înțeleg de fiecare dată cînd pierd, că nu sînt destul de recunoscătoare. Las grijile să păteze momente, în loc să mă scufund cu totul în fericiri de ocazie. Aleg obligații, grabă, liste, nervi, frustrări și nerăbdare, una după alta, în loc să zîmbesc o clipă între ele. Scap atît de des din vedere că nu ăsta e drumul către pace.

Și nu am un comportament suficient de pisicesc. Nu mă joc din senin cu umbre și lumini, cu frunze și șervețele. Nu mai arăt bunătate și afecțiune necondiționate, neînfricate, neobosite, nici măcar pentru puțin, pentru că nu vreau să întrerup, să deranjez, să incomodez, să stînjenesc. Aștept momentul potrivit. Adesea, mă văd nevoită să îl amîn.

Dar, la sfîrșitul zilei, dragostea care-i limpede chiar contează. Și pisicile înțeleg asta.

Sigur, nu aveai chef să îți dea mîța un cap în gură, sau să-ți bage coada în ochi, sau să-ți doarmă pe tastatură, sau să se așeze namila pe gîtul tău. Dar cînd toarce și te forțează să te oprești din grabă și agitație și toate chestiile ah-atît-de-importante, cînd respiri, îți dai seama cît de mult aveai nevoie să iei o pauză. Și cît de mult ai nevoie de dragostea pură a cuiva. De cîteva clipe în care cineva te iubește, fără să îți ceară nimic.

Dragostea e să privești pe cineva murind. Sau plecînd. Sau poposind. Făcînd-o în ritmul lui și în voia lui. Și să îl lași, cu inima împăcată, chiar dacă frîntă. Dragostea e și să deschizi ușa cînd te prinde din urmă sau își trage sufletul. Și să îl primești cu bunătate, chiar dacă nu ai avut răbdare să aștepți.

Dragostea e să fii acolo.

Mai toate articolele despre lucratul de acasă recomandă să respecți cu sfințenie orele de lucru și să anunți pe toată lumea să nu te deranjeze. Dar eu am o regulă: cînd vine cineva la pisiceală, pun pauză.

Și așa scriu acum. Cu un deget. Cu Ares dormind în spatele meu și Lily la pieptul meu, amîndoi băgați în halat. Nu e rapid, nu e eficient, nu e productiv, dar mîțele știu că sînt iubite. Și eu chiar aveam nevoie de ceva bun azi.

So who’s gonna watch you die?

Fotografie de la Eva Precub, vorbe de la Khalil Gibran

2 Comments

  1. Te iubesc. Articolul ăsta a vindecat, în mod tare ciudat, printre lacrimi, ceva în mine. Mulțumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *