Viața cu boli cronice și tulburări de panică e dureroasă și imprevizibilă. E dificil să faci planuri, să ai structură, să creezi o rutină, cînd nu știi cum te vei simți în următoarea oră, darămite toată săptămîna. În zilele bune, sînt convinsă că pot muta munții lîngă mare și chiar încerc să o fac. În zilele proaste, cînd abia mă ridic din pat ca să îmi iau apă, sînt convinsă că fac umbră pămîntului degeaba.
În încercarea de a găsi echilibrul între resursele mele limitate și dorințele mele nenumărate, am petrecut exagerat de mult timp învățînd despre țeluri, obiceiuri, strategii, bullet journaling și productivitate, și simțindu-mă prost cînd nu le puteam aplica într-o viață în care nu totul depinde de disciplină și motivație.
Am lăsat ritmul lumii contemporane să îmi frîngă inima și spiritul. Am crezut-o cînd mi-a spus că nu am voință, că sînt leneșă, că trebuie doar să depun mai mult efort. Iar asta mi-a adus durere sufletească, și adesea chiar fizică, pentru că îmi forțam limitele dintr-un sentiment de urgență, nu de încredere în mine însămi.
M-am concentrat pe cum să îmi optimizez existența, crezînd că dacă aș găsi sistemul perfect, atunci sănătatea mea ar fi ținută în frîu, creativitatea mea ar fi dezlănțuită, amprenta mea de carbon ar fi redusă, casa mea ar fi un sanctuar, iar eu aș putea face totul, deodată. Cînd rigiditatea nu mergea sau nu dura (dar durea), treceam prin explozii epuizante de impulsivitate și de răzvrătire împotriva propriilor mele planuri. Ambele extreme m-au învățat lecții valoroase și mi-au adus realizări, însă mi-au și epuizat resursele.
Îmi imaginez că aș fi fost ceva mai aproape de viața pe care mi-o doresc, dacă aș fi știut cum să îmi canalizez energia direct către acțiune, fără să simt nevoia ca mai întîi să mă educ temeinic sau să planific în detaliu; dacă nu aș fi avut atît de multe zile prea proaste ca să acționez, în care singurul pas posibil în direcția dorită era să stau în pat și să învăț despre lucrurile care mă interesează – sau doar să stau în pat și să aștept să treacă; dacă în zilele bune nu aș fi fost atît de disperată să recuperez, încît să refuz să mă temperez și să îmi dozez eforturile, ca să îmi rămînă energie și pentru a doua zi.
Însă nu am știut lucrurile astea mult timp. Încă nu știu cum să pășesc neîmpiedicată pe calea de mijloc dintre extremele mele. Încă mi-e greu să fac pași mărunți, dar constanți și încrezători. Încă simt că rămîn din ce în ce mai în urmă, că fac doar muncă de întreținere și niciun pic de progres, că trebuie să o iau zilnic de la zero, că mă mișc doar din inerție.
După doisprezece ani de cercetare și încercare, de suferință și disperare, de regres după regres, de reset după reset, tot nu am tihna la care tînjesc. Din contră, sînt, pentru a treia oară, într-o gaură neagră din care nu știu cum să ies. Dar singurul drum e înainte. Și chiar dacă mă tem de multe ori că îmi irosesc viața, nu am rătăcit eu chiar degeaba. Poate că nu am tihnă, dar am ceva mai multă claritate.
Știu principiile care mă călăuzesc, știu cum arată ceea ce caut și ce pași am de făcut, iar cînd nu îi cunosc încă pe aceștia din urmă, știu că îmi găsesc răspunsurile tot călcînd în direcția aleasă. Dificultatea, în cazul meu, e să mă urnesc din capul locului (și din capul meu) și să nu mă întorc întruna din drum cînd întîlnesc un obstacol.
Pentru că piedici sînt la tot pasul. Sănătatea precară, da, dar și copleșirea emoțională, mediul, perfecționismul, convingerile internalizate, discursurile negative, catastrofarea, reticența de a naviga imprevizibilul, nevoia de control, frica de succes și de presiunea de a-l menține. Singurele unelte cu care combat demonii ăștia sînt încăpățînarea și, de cînd cu terapia, compasiunea pentru mine însămi. A, bine, și cu Hozier cîntînd angelic (oximoron intenționat) Don’t you ever tame your demons, but always keep ’em on a leash.
Deci cum construiesc viața pe care mi-o doresc? Din nou, la naiba, așa o construiesc.
Pornesc de la realitatea mea actuală. Fac ordine după tempestele care îmi împrăștie planurile și materialele peste tot. Pun cărămizi neasortate și sper că la final vor arăta eclectic și armonios deopotrivă. Învăț să clădesc și instinctual, și după scheme; și singură, și cu ajutor; și cu certitudine, și cu curiozitate; într-un ritm incoerent, printre picături de durere și de epuizare, dar poate și printre momente de il dolce far niente. Încerc să mă concentrez mai mult pe proces și pe direcție, decît pe rezultate și pe pretențiile unui sine plăsmuit. Îmi exersez flexibilitatea și oscilez ceva mai lin între ceea ce fac cu intenția de îmbunătățire, ceea ce fac din obișnuință și ceea ce îmi distrage sau cere atenția.
Și încep să înțeleg ceva care ar putea fi piesa care mi-a lipsit pînă acum. Nu doar că îmi construiesc viața, ci o trăiesc deja, în toate versiunile ei dezamăgitoare și dureroase și disperate și superbe și surprinzătoare și intenționate. Nu trebuie să ajung undeva. Sînt deja aici. Nu arată ca în viziunea mea, nu încă, dar am pus fundația. Și e deopotrivă eclectică și armonioasă.
Dacă nu m-aș mai concentra atît pe evitarea suferinței și a regresului și a regretului, dacă nu m-aș mai agăța atît de perfecționarea detaliilor, dacă aș înțelege că pot să le fac pe toate, doar nu deodată, atunci poate că aș aprecia mai mult întregul, serendipitatea și splendoarea de a exista, pur și simplu, și de a te așeza în tine și în lume. Cu intenție, cu liste, obviously, dar și cu abandon și acceptare. Poate că aici sălășluiește tihna pe care o caut. Poate că asta e tot ce pot controla și tot ce trebuie să stăpînesc, de fapt: direcția și pasul pe care îl fac chiar în clipa aceasta.
(Publish, adică, după 70 de revizuiri? Hai. Publish.)
fotografie de Diana Trăncuță
Ador vulnerabilitatea din scrisul tău, ce dor îmi era de tine așa. Te îmbrățișez tare.
Right back at you, love.