DoR de jurnalism

Am intrat de două ori la Jurnalism. Prima oară am ales Istoria în locul lui. Un an mai tîrziu, neîmpăcată, am încercat iar și am fost admisă destul de sus pe listă, ceea ce mi-a confirmat că era un drum bine ales. Dar am renunțat de la primul curs, cînd am simțit visceral că locul meu nu era acolo.

A fost din pricina lipsei mele de compatibilitate cu sistemul românesc de învățămînt și din cauza a ceea ce aveam să aflu mai tîrziu că se numește sindromul impostorului. Dar cel mai mult a contat faptul că nu eram pregătită să îmi asum vocea.

Ani mai tîrziu, Simona mi-a propus să scriu un articol pentru proiectul ei, fără să știm că astfel avea să-mi devină prietenă bună și parteneră într-ale crimelor culturale. Ea mi-a arătat că am un loc într-o nișă a jurnalismului, cea culturală. Mi-a arătat că am voie să spun poveștile pe care le vreau și că o schimbare măruntă e mai importantă decît niciuna.

Tot ea a avut ideea țăcănită de a mă pune să editez un articol. Și, Dumnezeule, ce a ieșit din asta… Cinci ani, o mie de articole, și cîteva zeci de autori îndrumați să scoată cea mai bună versiune a poveștilor din ei.

SC nu a ajuns niciodată ceea ce visasem la începuturi, un reper cultural la nivel național. În mare parte, pentru că încă nu eram eu pregătită să îmi asum vocea. Și nici poziția de conducător. Dar, într-o bulă măruntă, pentru mine, pentru echipă, pentru cititorii fideli, a fost ce aveam nevoie atunci. Poveștile pe care le spunem și pe care le hrănim, pe care le auzim și pe care le ascultăm, sînt cele care ne definesc viețile, comunitatea, societatea, istoria și viitorul. Iar în SC am simțit pentru prima oară că orice om are puterea de a schimba ceva.

Am creat și am condus cum am putut. Sînt împăcată cu acei ani și cu încheierea proiectului. Însă îmi e clar acum că am făcut doar strictul necesar, deși uneori simțeam că îmi dau duhul acolo. Multă vreme am crezut că limitele mele sînt din pricina agorafobiei. Dar alt fel de frică mă sabota, una care m-a ținut departe de anumite unelte de care aveam nevoie ca să cresc.

Sindromul impostorului a fost mereu viclean cu mine. Nu a lovit atît în ceea ce făceam, cît în potențialul de a face mai bine. Una dintre metodele sale de tortură era paralizia prin admirație. Dacă ceva mă inspira, mă și bloca. Așa că răspunsul meu firesc era să fug mîncînd pămîntul. Dar lecțiile de care ai nevoie vin și dacă te ascunzi.

Citeam Decât o Revistă online, sporadic, și mă intimida într-atît de tare, încît refuzam să privesc constant într-o oglindă care spunea: uite care e miza și uite cît mai ai de crescut.

Însă m-a prins din urmă. La începutul anului, am primit cadou un abonament. De dragul persoanei care mi l-a dăruit, am înfruntat și frica asta și am deschis volumul care se numea Pași mici. Au urmat trei numere de Căutări. Mi-a aranjat-o frumos universul.

decât o revistă

2018 a fost un an-tornadă, în care loviturile au venit una după alta și în care lupta mea cu capetele nenumărate ale anxietății m-a adus literalmente în genunchi.

Însă parte dintre victoriile și sanctuarele anului sînt strîns legate de DoR. Am citit din scoarță în scoarță revistele care mă paralizaseră și am descoperit că sînt doar povești. Bune, lungi, documentate, superb editate, dar doar povești, cu oameni, din oameni, povești cu care pot rezona puternic și care mă împing de la spate, nu în pămînt, cum mă temeam.

În plus, am mers la două dintre spectacolele lor. La ambele am stat la margine de rînd, aproape de o ieșire, la ambele am fost în atac de panică de la început pînă la sfîrșit, și de la ambele am ieșit plînsă, cutremurată și eliberată.

De DoR mi-a fost frică. M-am apropiat cu reticență, aproape obligată. Dar m-am îndrăgostit.

Nu e decât o revistă, e un carusel pentru mine. A aprins o scînteie. Mi-am dorit mereu să spun povești în toate formele în care mi se năzare, iar jurnalismul cultural/narativ încă mă trage de mînecă la fel de puternic ca literatura. Și mă sperie mai mult. E ușor să fugim mîncînd pămîntul și să ne ascundem în ficțiune, chiar dacă tot despre umanitate vorbește. Nu e atît de ușor să ne uităm în jur, să vedem care e miza și să ne spunem: uite cît mai ai de crescut.

Presa independentă face asta. Dar nu o poate face singură.

[…] lucrurile nu vor deveni (mult) mai ușoare în viitorul apropiat — nici viața în România, nici facerea jurnalismului așa cum îl facem noi, nici sustenabilitatea lui, nici deciziile.

Asta e o poveste până la urmă: o narațiune ale încercărilor unor personaje să depășească obstacole și să atingă un țel. (Cristian Lupșa, editor DoR)

În cultură, obstacolul mai mare decît piața măruntă este cel financiar. Ca în cazul editurilor, unde comenzile de pe site-urile lor le ajută cel mai tare, și DoR beneficiază cel mai mult din sprijinul direct, îndeosebi din abonamentele pe un an. Dacă îi citiți, poate îi ajutați. Pe ei și pe mulți alții din presa independentă și/sau culturală.

Mi-a fost dor de multe fire narative personale pe care le-am neglijat, dar am regăsit potecile care duc spre drumurile astea. Fac niște pași mici și simt că încă îmi caut vocea. Însă scriu iar cronici de carte. Și documentez o călătorie către sustenabilitate și minimalism în România. Nu e perfect. Dar e ceva.

Până la urmă, mi-a spus, tot o să ajungem. (DoR 31)

3 Comments

  1. Eu ți-am zis că avem aceiași spiriduși creativi. Am și eu în draft un articol despre experiența mea cu SC și despre cum m-am apropiat eu de DOR. Well, ce să mai zic, așa tare mă bucur că un banal concurs de miss ne-a adus împreună. Nu știu cum ar fi fost viața mea personală și profesională fără tine. Am învățat enorm de la tine despre ce înseamnă jurnalism cultural și pentru mine ești un reper. Bine, și Lupșa, dar tu ești prima. :))) Love!

    • Great minds write & rewrite alike. <3 What a journey we had! Abia aștept să văd ce ne mai trece prin cap și prin degete. Love right back at ya! (Și aștept cu nerăbdare articolul tău, să pui și aici un link cînd e gata.)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *