Povestea dată mai departe


Ce am povestit eu despre scris, jurnalism, tradus, anxietate, pisici și multe altele.


2020

Ce am învățat despre scris scriind, pentru Concentrat, un newsletter Decât o Revistă: Scrie vulnerabil, rescrie fără milă, publică cu responsabilitate, învață din feedback, respiră.

Înăuntru, în izolare cu The Mănescats: S-au dublat cheltuielile, responsabilitățile şi năzdrăvăniile. Dar şi iubirea. Acum visez la ziua cînd îi voi fotografia pe toți patru dormind în acelaşi pat, cînd mă voi ruga de atîtea lăbuţe să nu îmi mai calce pe tastatură, cînd vor juca pawball cu un ghem de lînă furat. Înăuntru e bine.

Viața în timp de distanțare socială, Simona Rentea: Acum că s-a pus întreaga lume pe pauză, îmi dau seama că eu de fapt mă simțeam foarte, foarte în urma ei. Și fără vină, mi s-a eliberat mult spațiu în minte, iar asta a permis creativității și motivației să revină. Fac lucrurile în ritmul meu și sunt tare împăcată. Da, stau și degeaba, dar în ultima vreme am citit multă poezie și am început să scriu iar articole pe site-ul meu. Și experimentez cu aparatul în camera mea. Am fotografiat pisici și flori, am făcut autoportrete, am dansat în fața camerei așa cum mi-a venit.

Cum facem față anxietății pe timpul pandemiei, Oana Sandu, Decât o Revistă: E un reset de mentalitate care nu mi-e străin, de fiecare dată când ies dintr-o perioadă proastă cu sănătatea psihică fac exact asta: iau agenda și o iau de la capăt.


2019

Alexandru Lamba, Gazeta SF: Ca autoare, sunt profund egoistă și instinctuală. Îmi scriu obsesiile: viața, moartea, identitatea, iubirea, alegerile. Ca cititoare care studiază și disecă texte, dar mai ales ca recititoare care a trăit aceeași carte în feluri mereu diferite, știu ce rol important are persoana care citește și ce rol limitat are autorul. Așadar, tot ce pot face e să scriu cea mai bună versiune posibilă a unei povești și să sper că își va găsi oamenii.


2018

Inefabil: Mă ghidează emoțiile cele mai puternice, frica și dorința. Bătălia asta înseamnă că sînt departe de a visa cu ochii deschiși, boemă și senină. Din contră, visurile mi se par periculoase, pentru că te poți pierde în fantezie. Fără acțiune, visurile nu fac decît să te frustreze. Așa că secretul este că sînt încăpățînată și obsesivă. În fiecare zi mă prăbușesc în cele mai întunecate locuri din mine, și în fiecare zi aleg să mă cațăr la loc spre lumină.

Iulia-Ioana Radu, Revista POV21: Să îmi doresc să fi fost altfel ar însemna să vreau să fiu cu totul alt om. Și asta nu e ceva de rezolvat în trecut, ci acum și de acum încolo. Oricât de greu ar fi să trăiesc cu anxietatea, somatizarea, gânditul excesiv și catastrofarea, nu le-aș da pe amorțeală. Dacă e să vorbim de extreme, prefer să simt totul, decât să nu simt nimic. 

Șoarece de bibliotecă: Scrisul e parte din viața mea personală, cum și jucatul cu pisicile e parte din viața profesională. Eu nu pot trasa o graniță între ele, în parte pentru că lucrez de acasă, în parte pentru că natura muncii creative se trage din tot și se scurge în tot și în parte pentru că sînt o persoană a extremelor, iar hobby-ul prin definiție nu poate exista, căci ori îl ignor complet, ori mă arunc întreagă în el. Și oricum mintea mea ambalată garantează că viața mi-e all work and no play, deci nu putem vorbi de detașare sau de timp liber. Dar am anumite principii și priorități după care îmi ghidez zilele: muncă, minimalism, ecologism, oameni dragi, mîțe, cultură, microschimbări.


2017

Răzvan Rocaș, Revista Echinox: Încep să înțeleg că asta sînt ca om și scriitoare, mereu pe un drum flancat de iubire și de moarte. […] Îți spun sincer că nu a existat niciodată alt drum, iar celelalte, conexe, au venit tot prin scris. Nu mă văd capabilă să fi făcut altceva decît să stau printre povești. M-ar fi dărîmat.

Anca Zaharia, Serial Readers: De la o vreme, am îndrăznit să mă visez iar într-un fel infinit, iar scrisul este undeva sus în ierarhie. Totuși, realizez că nu-mi ajunge viața să îmi îndeplinesc toate visurile, și că nu există de fapt un țel ultim, totul se ramifică, mereu mai e de crescut, de iubit, de imaginat, de povestit. Acum, tot ce fac e către un vis al meu, iar pașii devin visul.

Luiza Moldovan, ACT și Politon: Am ceva experiență ca rescriitoare, pot să-mi văd greșelile și să le corectez într-o oarecare măsură și știu când să opresc perfecționismul ca să nu ciobească autenticitatea. Însă orice carte nouă, orice cronică nouă de carte – fiindcă o simt și ca jurnalist cultural, nu numai ca autoare – vine cu foaia goală. Iar experiența, în cazul acesta, are același rol ca în atacurile de panică. Tot chinuită sunt, dar mă ajută să gestionez un strop mai bine situația, fiindcă am mai trecut prin asta și am supraviețuit, deci șansele sunt mari să o fac și acum: să iasă ceva din albul ăla sanatorial.

Emanuela Istrate, Goodread.ro: Port cu mine toate poveștile pe care le-am scris, așa cum le port și pe cele care nu vor fi niciodată puse pe hîrtie.

Ștefania Ancuța, Artminds: [Îmi găsesc inspirația] În obsesiile mele. De unde vin astea, nu aș putea să îți spun. Din locuri adânci, teribile sau sacre, probabil.


2016

#HERGdesambata: Îmi imaginam că o carte trebuie să curgă din prima și că dacă ai scris o pagină proastă, atunci ești lipsit de talent. Și îmi consideram toate paginile proaste, pentru că singurele mele repere în adolescență erau literatura propusă la orele de română și biblioteca mea veche. Scriam totuși, fiindcă asta simțeam că trebuie să fac. Scriam cu vocea mea și credeam sincer că vocea mea e greșită.

Literatura pe tocuri: Acum am mai crescut și am înțeles că nu e locul meu să povestesc despre ele. Ar fi doar jumătate de poveste, oricum, pentru că ele sunt în căutarea oamenilor lor. Eu le-am dat tot ce aveam atunci cînd le-am scris, dar asta este doar o fundație. Fără omul care să le citească și să se apropie astfel mai mult de ceea ce vrea în lectură și în viață (fie prin ceea ce iubește în ele, fie prin ceea ce-i displace), cărțile mele sunt doar niște obiecte.

Amalia Danciu: Istoria e umanitatea. E tot ce am iubit, visat și inventat noi. E tot ce am urît și distrus noi. E toate lecțiile noastre păstrate în timp, metamorfozate, ca poveștile orale din folclor. E toate lecțiile pe care insistăm să le ignorăm. E războaie și perioade de pace, e zei și evoluția speciilor, dar e și literatură, muzică, filme, jocuri, modă, sporturi. E, cel mai mult, microistoriile fiecărui om în parte și felul în care au afectat ele macroistoria. Și invers, firește. E cine suntem și cine am fost dintotdeauna. Istoria e anamneza noastră, nu avem cum să ne vindecăm de bolile încăpățînate ale omenirii fără să înțelegem nu doar ce ni s-a întîmplat nouă, ci și ce li s-a întîmplat celor care au fost înaintea noastră. Nu poți avea viitor fără să îți știi trecutul. Nu poți crea nimic fără suma tuturor experiențelor tale, fără istoria ta personală.

Artivist: Obișnuiam să scriu dintr-o teamă de efemeritate. Acum o fac din dragoste de viață. Mă îmbolnăvește să scriu, cînd mă confrunt cu obsesii și coșmaruri. Dar să fi scris e ceva vindecător.


2015

Andrei Cioată, Where the rain falls: Poate că se va dovedi peste ani că am fost o generație de teribiliști. Noi ca scriitori, noi ca oameni. Însă literatura nu este diferită de umanitate. Ce le desparte este faptul că literatura încă încearcă să salveze umanitatea.  

Florinela Alexandrescu: Nu se rezumă totul la iubire? De sine, de familie, de sex, de bani, de animale, de pasiune, de modă, de muncă, de vise, de povești, de culori, de natură, de alcool, de ciocolată, de muzică. De viață. De ce crezi că scriu despre moarte? Tot din iubire.

Andreea Ilie, Praf de Stele: Vreau ca ei să vină cu propriile lor experiențe, emoții, gînduri și să ia din cărțile mele exact ce au nevoie. Să se descopere pe ei înșiși mai bine. Să fie inspirați. Să fie oricum, dar să simtă ceva. Asta caut eu în povești și asta vreau să facă ale mele. Nu pot controla cum este receptat mesajul, iar în literatura spre care mă îndrept, nici nu trebuie.

Diana Elena Neață, Goodread.ro: A fost un moment în care s-a produs un declic în mine. Am realizat atunci puterea adevărată a cuvintelor. Experiența mea din ultimii patru ani cu cărțile mi-a arătat că în lumea asta nu poți să te scufunzi cu adevărat decît cînd începi să o trăiești de parcă ar fi reală. J.K. Rowling spunea prin vocea lui Dumbledore: Of course it is happening inside your head, Harry, but why on earth should that mean that it is not real? Poveștile au o bază puternică în realitate și tratîndu-le doar ca pe ficțiune nu le face cinste. Nu face cinste nici timpului nostru, nici experienței noastre.

Healthy Reading: Nu vreau să mă gîndesc la cărțile din România ca fiind într-o situație precară. Lupt zilnic pentru ele, pentru cultură în general, și sunt înconjurată de oameni ca mine. În bula noastră, cărțile au parte de distracția vieții lor, sunt superstaruri. Și bula noastră se mărește pe zi ce trece.

Simona Rentea: Literatura este un dialog intim. Dormitorul personajului devine unul cu cel al cititorului. Nu există spectatori, doar actori. […] și atunci nu mai poate fi vorba de un spectacol, ci de o relație. [P.S. Simone m-a povestit tare frumos aici.]

Corina Cosmescu, Tipadelasocio: Mă tem că într-o zi nu o să mă mai tem, nu o să mai am obsesii, nu o să mai simt totul ca și cum aș fi nou-nouță.

The hidden world of books: Orice poveste, iar asta depășește tărâmul cărților, poate să îți aducă ceva de care ai nevoie în momentul acela.


2014

Anda Vasilache, Revista LZR: Dacă lectura e o extindere a sinelui, a crea este un pic de eternitate furată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *