Frica de ducă și dorul de ducă

Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

Am țesut personajele din Sinuciderea Ielelor în jurul acestor întrebări. Le-am întemnițat în contextul lor și le-am confruntat cu o alegere: să își asume statu-quoul sau să schimbe ceva.

În carte, toate ajung acolo unde le sînt rostul sau lecția, pentru că așa le-a fost menit. De aceea s-au născut cu sîmburele de revoltă în ele, de aceea au pus la îndoială regulile, de aceea au plecat. În carte, e vorba de destin.

În realitate, nu am idee dacă există vreo menire dictată de univers. Mai degrabă, simt că destinul este ceva intrinsec, o flacără care modelează ceea ce construim și topește ce ne stă în cale. Însă flacăra nu arde de una singură. Noi o hrănim. Sau o lăsăm de izbeliște. Sau o scăpăm de sub control.

Nu știu dacă ne naștem cu acest foc sau îl construim. Dilema natură versus cultură, aplicată pe cele mai intense pasiuni ale noastre. Mi-e limpede că mediul în care ne naștem, creștem și trăim contribuie la devenirea noastră. Dar poate mai importante sînt răspunsurile noastre la această lume. Și pe ele ce le stîrnește? Sînt reacții inerente sau sînt învățate? Poate că așa cum ne naștem cu un material genetic care determină parte din cine vom fi, ne naștem și cu anumite înclinații. Ceea ce numesc aici destinul. Esența. Năravul care nu poate fi schimbat, cel puțin nu în simțire.

Pînă de curînd am crezut că trăsăturile acestea sînt înnăscute și reprezintă mare parte din noi. Sîntem cine sîntem și ar trebui să ne asumăm asta și să ne fim fideli nouă înșine, impulsurilor noastre, nu să ne luptăm împotriva noastră. Pînă de curînd nu m-am gîndit că poate sînt cine sînt din obișnuință, din inerție, din convingeri și internalizări care poate că nici măcar nu ar mai fi valabile, de le-aș contesta.

Sînt cine am fost? Cine mă vreau? Ce gîndesc? Ce mă sperie? Ce mă inspiră? Ce mă amuză? Ce mă sfîșie? Ce sper? Ce disper?

Sau sînt ce fac? Ce spun? Ce scriu?

Ce mă definește? Impulsul sau acțiunea?

În minte îmi trăiesc toate versiunile posibile. În realitate îmi trăiesc o singură variantă în oricare moment dat. Și această variantă se multiplică și se schimbă prin prisma tuturor oamenilor care mă cunosc. Deci cine sînt? Ce simt? Ce fac? Ce amprente las? Toate? Toate deodată? Toate, dar separat?

Mă frămîntă atît de tare ideile de alegere versus context, de sine versus lume, de impuls versus faptă pentru că în mine s-a dus dintotdeauna o luptă între două firi opuse. Așa că adesea am (re)acționat imprevizibil, în voia sorții sau a emoțiilor. Latura fricoasă e constantă. Cealaltă, cea vie, e mai puternică, dar și mai greu de impresionat și de scos la iveală. Există situații în care aleg întotdeauna același lucru. De exemplu, empatia în locul violenței sau al orgoliului. Și atunci de ce nu pot alege de fiecare dată dorința în locul fricii? Mind over matter. Sau, în cazul de față, mind over mind.

Probabil pentru că frica e cel mai mare demon al meu. Am pierdut șirul felurilor în care se manifestă. Sigur că toate se rezumă la teama ancestrală de moarte. În cazul meu, de moarte fără de viață. Ironic, pentru o persoană care și-a petrecut dragostea în relații toxice, tinerețea în camera ei și visurile în îndoieli.

Nu știu de unde mi se trage frica. Sîntem trei frați, crescuți cu aceeași grijă un strop excesivă. Însă eu sînt singura care a absorbit îngrijorarea. Aș putea să o pun pe seama faptului că sînt primul copil, iar părinții erau tineri, așa că eu am avut un cocon mai strîns. Dar ușurința cu care am preluat teama mă face să mă gîndesc că există totuși această predispoziție în noi de a reacționa în anumite feluri, iar asta determină primele concluzii și o viață de presupuneri. Și cu cît se adeveresc mai des aceste presupuneri, cu atît mai puternică devine convingerea că sînt reale și perene. Dar dacă nu se adeveresc pentru că fac parte dintr-un tipar impus de univers sau de fire sau de experiență, ci pentru că presupunerile modelează acțiunile, și deci consecințele lor?

De pildă, sînt agorafobă. O pot afirma cu certitudine pentru că am fost în ultimii șapte ani. Pentru că îi știu limpede originea, s-a declanșat pe un fond anxios peste care s-au suprapus boli și traume. Pentru că de fiecare dată cînd ies din casă și somatizez, mi-o confirm. Pentru că m-am luptat cu ea și nu a dispărut. S-a ameliorat, dar stau cu teama că mă poate lovi oricînd.

Dar dacă m-aș trezi într-o dimineață și nu mi-aș aminti acest fapt despre mine? Aș ieși din casă fără muncă de convingere și fără să îmi iau trusa de supraviețuire în rucsac? M-aș bucura, cum obișnuiam să o fac în tabere, cînd colindam cu orele pe munți, deși altfel eu eram scutită de la orele de sport? Sau ceva din adîncuri și-ar spune, totuși, cuvîntul?

Multă vreme am crezut că împăcarea cu sinele este să faci tot ceea ce poți în contextul care ți-a fost dat și să ai compasiune pentru greșelile și lacunele tale. Și dacă îți rămîne niște forță, să împingi limitele. There’s only so much you can do. Însă în ultimul timp am înțeles că nu contextul este vinovat. Contextul trasează granițele. Alegerile noastre sînt cele care ne impun limitele.

Ai nevoie de un tip special de putere ca să mînuiești flacăra, ca să îți deblochezi mecanismele de apărare, ca să înțelegi măcar că există acolo. Eu nu am avut-o. Credeam că sînt împăcată cu ce nu pot schimba. Dar adevărul este că mă complăceam. În anxietate. În agorafobie. În oboseală cronică. În depresie. În toate fricile mărunte. Nu spun că nu am făcut tot ce am putut. Spun că nu a fost suficient. Nu pentru ce vreau.

Dacă aș fi fost doar obsedată de control, doar perfecționistă, doar tanatofobă, mi-aș fi creat un sistem desăvîrșit pentru toate scenariile imaginabile și aș fi dormit liniștită. Nu ar fi fost nimic greșit în a face pace cu contextul meu, în a-mi asuma statu-quoul. Dar sînt și nesăbuită și pasională și ludică și spontană și vreau atît de multe lucruri și nu am stare și nu am răbdare și nu am filtru și fuck the rules și fuck the games, I have to have it now. Partea rea? M-am manifestat așa numai în dragoste și în literatură. Partea bună? Sînt singurele de care îmi pasă. Partea impardonabilă? Frica nu mă lasă să le am.

Am crezut că pacea pentru o persoană cu impulsuri opuse e să iei fiecare moment și să alegi, atît. Să fugi sau să lupți. Dar, în cazul meu, mai des reacționez cu a treia opțiune. Paralizez.

Mi-am petrecut șapte ani paralizată. O vreme a avut sens. A fost singurul lucru care avea sens pentru mine, pentru că mă apăram. Reprimam orice îmi amenința integritatea fizică și emoțională.

După trei decenii în care relația cu mine însămi a fost parte toxică, parte prea precaută, ceva s-a schimbat. Nu am idee de ce, pentru că nu a fost o decizie conștientă. Visarea a început să ronțăie grinzile, ca o termită determinată să îmi dărîme casa și să construiască în locul ei una eco, unde să grădinăresc, să tricotez, să mă joc cu pisicile, să mănînc, să scriu, să citesc, să mă cuibăresc în brațele tipului perfect și să nu îmi fie frică de nimic. My haven. My heaven. Și cînd a răsărit în mine acel sentiment uitat că sînt infinită, că viața e plină de posibilități și că trebuie să riști ca să trăiești, am început și să găsesc ceea ce îmi lipsise.

Am scris o carte despre sinucideri metaforice, sociale, transcendentale, toate în numele alegerii unui drum propriu, toate riscînd integritatea fizică pentru împlinirea sinelui. Și nu am înțeles în timp ce o scriam de ce îmi era atît de greu și atît de frică. Riscul perceput era că e fantastică, că e proză scurtă, că e un volum scurt, că vine după o pauză lungă, că poate dezamăgește, că poate îmi confirmă că sînt o impostoare. Riscul real era privirea în oglindă.

La începutul anului, cînd eram pe finalul cărții, am cunoscut un om care m-a resuscitat. Eram pregătită să fiu inspirată. Eram lihnită. Am început să îmi privesc altfel limitele. Mi-am amintit dorul de ducă pe care îl reprimasem în lipsa resurselor. Am văzut că pot avea exact ceea ce vreau dacă o îndrăznesc. Cînd m-a luat de mînă, mi-am coborît privirea înspre degetele noastre întrepătrunse. Dincolo de ele, am văzut că picioarele mergeau. Mergeau de mult, de dinainte de el, dar îmi fusese prea groază să mă uit. Cînd ne-am cunoscut, și amîndoi eram reticenți, și ne priveam zidurile, i-am spus a fire would burn right through that. Eram pregătită. Să dărîm, să visez, să explorez, să încerc, să risc, să ard. Eram pregătită pentru mine, dar nu și pentru el.

Apoi, la scurt timp după ce am împlinit 29 de ani, soră-mea mi-a spus că mă izolez în convingerile mele. Pe moment nu am înțeles, dar curînd s-a stîrnit tot procesul acesta de îndoire de sine. Nu că sînt cine sînt, ci că sînt condamnată să rămîn așa.

Acum răscolesc în pămînt și în cenușă și nu știu ce să fac cu rădăcinile astea încăpățînate. Trăiesc în continuare cu frica de ducă și cu dorul de ducă. Dar ceva s-a schimbat în cum le privesc. Încerc să mă detașez de așteptări și de rezultate. Mă concentrez pe ce pot face eu însămi, acum, aici, deși visez în continuare la direcția pe care o vreau. Și încerc din răsputeri să îmi combat rîvna și neputința cu credința că toate lucrurile se întîmplă cu un rost, cînd ai nevoie de ele și cît ai nevoie de ele. Încerc să am încredere că ce ți-e menit – din univers ori din dorință intrinsecă – te va găsi. Și ai face bine să fii pregătit pentru asta. Cel mai mult încerc să renunț la control. Pentru că viața chiar mi-a adus întotdeauna ce mi-am dorit. Dar niciodată așa cum am plănuit-o.

Toate acestea s-au adunat peste mine.

Și sînt absolut sufocată.

Sufocată în casă și sufocată pe străzi.

Sufocată în doruri și sufocată în încercări.

Sufocată în planuri și sufocată în necunoscut.

Sînt la o intersecție.

Pentru că, de fapt, sînt sufocată în mine însămi.

Și chiar încerc să stau cu senzația asta și să văd unde mă duce.

Nu de alta, dar dacă destinul meu e tocmai cel de care încerc să fug? Dacă aleg, în schimb, să mă opresc? Să îl iau pe Ascalon și să caut balaurul, fără să am idee dacă sînt eroul sau victima din basm, fără să am idee dacă sînt, poate, chiar balaurul. Și dacă nu am, de fapt, de ales? Și dacă nu trebuie, de fapt, să aleg? Și dacă pot trăi deopotrivă cu frica de ducă și cu dorul de ducă?

Și dacă pornesc?

Și dacă plec?

Și dacă nu contează unde ajung?

2 Comments

  1. te iubesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *