Duetul nostru întunecat în avanpremieră

Mi-am petrecut vara aceasta alături de dragii de Kate Harker și August Flynn, traducînd continuarea bestsellerului Acest cântec neîmblânzit (tr. Flavius Ardelean), Duetul nostru întunecat. Acesta este al doilea volum din duologia Monștrii din Verity de Victoria Schwab și va fi publicat toamna aceasta la editura Herg Benet, în colecția Cărțile Arven.

În cele ce urmează, veți descoperi în avanpremieră sinopsisul romanului, coperta minunată realizată de Alexandru Voicescu, precum și două fragmente din carte, pentru că știu că unii dintre voi abia așteptați să aflați unde se află Kate și August la șase luni după evenimentele din Acest cântec neîmblânzit.

De asemenea, dacă sînteți în București, veți putea asculta un fragment din carte pe 13 octombrie, în cadrul Festivalului de literatură Fantasy & Horror VINERI 13, aflat la ediția a cincea și organizat de editura Herg Benet. Acesta se va desfășura în Epic Bar, la etaj (str. Colței, nr. 50) și va fi urmat de o petrecere tematică. Detalii aici.


Lumea se află în pragul distrugerii. Iar ei, la fel.

Lui Kate Harker nu îi este teamă de monștri. Îi vânează. Și se pricepe al naibii de bine la asta.

August Flynn și-a dorit cândva să fie uman. Dar are un rol de jucat. Și îl va juca, indiferent de consecințe.

Lupta a început.

Monștrii câștigă.

Kate va trebui să se reîntoarcă în Verity. August va trebui să îi permită să intre. Și un nou monstru așteaptă ‒ unul care se hrănește din haos și aduce la suprafață demonii interiori ai victimelor sale.

Ce va fi mai greu de supus: monstrul pe care îl înfruntă sau propriii lor monștri?

duetul nostru întunecat

„O nouă lume captivantă!“

— Publishers Weekly —

„O poveste cu o atât de întunecată precizie a textului, încât mai mult ca sigur îți va provoca fiori pe șira spinării.“

— Booklist —

„Biletul pentru o noapte neîntreruptă de lectură.“

— Kirkus Reviews —


Prosperity

Kate Harker porni în forță.

Îi curgea sânge dintr-o tăietură superficială de pe gambă, iar plămânii o dureau de la lovitura pe care o primise în piept. Slavă Domnului pentru armură, chiar dacă era improvizată.

Ia-o la dreapta.

Bocancii îi alunecară pe trotuarul neted când luă colțul spre o stradă laterală. Înjură când văzu că era plină cu oameni, cu copertinele restaurantelor întinse și mesele afară, în ciuda furtunii care se apropia.

Vocea lui Teo se ivi în urechea ei.

Te prinde din urmă.

Kate întoarse și o zbughi pe drumul principal.

— Dacă nu vreți un incident cu victime multiple, găsiți-mi alt loc.

Două străzi, apoi ia-o la dreapta, spuse Bea, iar Kate se simți ca avatarul din vreun joc cu mai mulți jucători unde o fată este urmărită de monștri printr-un oraș enorm. Numai că acest oraș enorm era real – capitala din inima teritoriului Prosperity – și așa erau și monștrii. Ei bine, monstrul. Ucisese unul, dar al doilea se îndrepta către ea.

Umbrele tremurau în jurul ei în timp ce fugea. Răcoarea se împleti în noaptea umedă, iar picături de ploaie i se scurseră pe sub guler și i se prelinseră pe spate.

La stânga, în față, anunță Bea, iar Kate goni pe lângă un șir de magazine și pe o alee, lăsând în urma ei o dâră de frică și de sânge, ca niște firimituri de pâine.

Ajunse într-o porțiune îngustă și în dreptul unui zid, numai că nu era un zid, ci o ușă de depozit, iar pentru o fracțiune de secundă fu înapoi în depozit, încătușată de o țeavă dintr-o cameră întunecată, în timp ce undeva dincolo de ușă metalul lovea osul și cineva…

La stânga.

Kate îndepărtă amintirea când Bea repetă instrucțiunea. Dar ușa era întredeschisă, așa că, în schimb, o luă drept în față, departe de ploaie și în spațiul liber.

Nu existau ferestre în depozit, nicio lumină în afară de aceea de pe strada din spatele ei, care se întindea numai câțiva metri – restul structurii de oțel era afundat într-o beznă solidă. Pulsul lui Kate îi zvâcnea în cap în timp ce scoase un slăvit băț luminescent – ideea lui Liam – și îl aruncă în umbre, inundând depozitul cu o lumină albă constantă.

Kate…, interveni Riley pentru prima oară. Ai grijă.

Ea pufni. Te puteai baza pe Riley să dea sfaturi inutile. Scană depozitul, observă lăzile îngrămădite în apropierea căpriorilor de oțel de deasupra și începu să urce, ridicându-se pe ultima porțiune exact când ușa depozitului zdrăngăni în balamale.

Kate îngheță.

Își ținu respirația în timp ce degete – nu din carne și os, ci altceva – se încleștară în jurul ușii și o glisară.

Paraziți sunară în urechea ei bună.

Status? întrebă nervos Liam.

— Ocupată, șuieră ea, balansându-se de căpriori în timp ce monstrul intra prin pragul de dedesubt.

Sudoarea de pe piele i se răci și, pentru o clipă, Kate își imagină ochii roșii ai lui Sloan, colții săi strălucitori, costumul său întunecat.

Ieși afară, micuță Katherine, spunea el. Haide să jucăm un joc.

Dar asta era doar mintea sa jucându-i feste – creatura care înainta în depozit nu era un Malchai. Era cu totul altceva.

Avea ochii roșii ai unui Malchai, da, și ghearele ascuțite ale unui Corsai, însă pielea sa avea negrul albăstrui al cadavrelor în descompunere; și nu căuta carne sau sânge.

Se hrănea cu inimi.

Kate nu știa de ce presupusese că monștrii ar fi aceiași. Verity își avea triada sa, dar aici nu întâlnise decât un singur tip. Până acum.

Altfel, Verity se lăuda cu cea mai ridicată rată a criminalității dintre toate cele zece teritorii – mulțumită în mare parte, era sigură, tatălui ei –, în timp ce păcatele din Prosperity erau mai greu de plasat. Pe listă, Prosperity era de departe cel mai bogat teritoriu, dar era o economie robustă care putrezea din interior.

Dacă păcatele din Verity erau cuțite, rapide și crude, atunci cele din Prosperity erau otravă. Înceată, insidioasă, și totuși la fel de letală. Iar atunci când violența începuse să se contopească în ceva tangibil, ceva monstruos, nu se întâmplase dintr-odată, ca în Verity, ci într-o picurare suficient de lentă încât majoritatea orașului să se prefacă în continuare că monștrii nu erau reali.

Făptura din depozit sugera contrariul.

Monstrul inhală, ca și cum ar fi încercat să o adulmece, amintindu-i înfiorător care dintre ei era prădătorul și care, pentru moment, era prada. Frica îi zgârie șira spinării când capul lui se întoarse dintr-o parte în alta. Apoi se uită în sus. La ea.

Kate nu așteptă.

Se lăsă să cadă, prinzându-se de căpriorul de oțel pentru a ușura coborârea. Ateriză ghemuită între monstru și ușa depozitului, cu țepușe sclipindu-i în mâini, fiecare de mărimea antebrațului său și șlefuit într-un vârf feroce.

— Pe mine mă căutai?

Creatura se întoarse, dezvelind într-o grimasă ferală douăzeci și patru de dinți negru albăstrui.

Kate? insistă Teo. Îl vezi?

— Îhî, spuse ea sec. Îl văd.

Bea și Liam începură amândoi să vorbească, dar Kate își atinse urechea și vocile se retraseră, înlocuite o secundă mai târziu de un ritm puternic, un bas intens. Muzica îi umplu mintea, acoperindu-i frica și îndoiala și pulsul și orice alt lucru inutil.

Monstrul își îndoi degetele lungi, iar Kate își adună toate puterile – primul încercase să își bage pumnul drept în pieptul ei (urma să aibă vânătăile care să o demonstreze). Însă atacul nu veni.

— Care-i problema? îl dojeni ea, cu propria-i voce pierdută sub ritm. Nu-i destul de bună inima mea?

La început se întrebase în treacăt dacă acele crime înscrise pe sufletul său aveau să o facă mai puțin apetisantă cumva.

Aparent nu.

Monstrul se azvârli.

Kate era mereu surprinsă să descopere că monștrii erau rapizi.

Nu conta cât de mari erau.

Nu conta cât de urâți.

Sări în spate, agilă.

Cinci ani de cursuri de autoapărare la șase școli private îi dăduseră un avans, dar ultimele șase luni de vânătoare a făpturilor care bântuiau în Prosperity – aceasta fusese adevărata educație.

Dansă printre lovituri, încercând să evite ghearele monstrului și să ajungă sub garda sa.

Unghii zgâriară aerul de deasupra capului lui Kate când se feri și crestă cu țepușa de fier mâna întinsă a creaturii, care mârâi și dădu să o lovească, ferindu-se abia după ce ghearele acesteia mușcară din mâneca ei și atinseră plasa de cupru de dedesubt. Armura absorbi majoritatea impactului, dar Kate tot icni atunci când, undeva pe mâna ei, pielea se crăpă și sângele izvorî.

Lăsă să-i scape o înjurătură și își înfipse bocancul în pieptul creaturii.

Era de două ori cât ea, făcută din foame și sânge și Dumnezeu știe ce altceva, dar talpa pantofului ei era placată cu fier, iar creatura se împletici pe spate, zgâriindu-se singură în timp ce metalul pur ardea o bucată de carne pestriță, expunând membrana groasă care îi ocrotea inima.

Punct ochit, punct lovit.

Kate se azvârli înainte, țintind către rana care încă sfârâia. Țepușa pătrunse prin cartilagiu și mușchi înainte să se scufunde cu ușurință în miezul acela vital.

Amuzant, se gândi ea, că până și monștrii au inimi fragile.

Avântul său o purtase în față, iar monstrul se retrase și se scufundară împreună, trupul lui prăbușindu-se sub ea într-un morman de sânge negru. Kate se împletici în picioare, ținându-și respirația împotriva norului toxic până când ajunse la ușa depozitului. Alunecă pe ea, apăsând cu palma pe tăietura din braț.

Cântecul se sfârșea în urechea sa, iar ea schimbă rețeaua înapoi la Control.

Cât a trecut?

Trebuie să facem ceva.

— Tăceți, zise ea. Sunt aici.

Un șir de profanări.

Câteva replici standard de ușurare.

Status? întrebă Bea.

Kate își scoase telefonul din buzunar, făcu o fotografie a scurgerii însângerate de pe beton și apăsă pe trimite.

Iisuse, răspunse Bea.

Mișto, zise Liam.

Pare fals, propuse Teo.

Riley păru dezgustat:

— Întotdeauna se… destramă?

Litania din urechea sa era doar un alt memento al faptului că acești oameni nu aveau nicio treabă să fie de partea aceasta a luptei. Aveau scopul lor, și totuși nu erau ca ea. Nu erau vânători.

Dar tu, Kate? întrebă Riley. Ești bine?

Sângele îi înmuiase gamba și îi picura de pe degete, și adevărul era că se simțea un pic amețită, însă Riley era om – nu era forțată să îi spună adevărul.

— Excelent, zise, închizând apelul înainte ca vreunul dintre ei să poată auzi pauza din respirația sa.

Bățul luminescent pâlpâi și se stinse, aruncând-o înapoi în beznă.

Dar nu o deranja.

Era în mijlocul vidului, acum.


Verity

Vioara de oțel strălucea sub degetele sale, așteptând să fie folosită.

Corpul de metal prindea soarele, transformând instrumentul în lumină în timp ce August își trecea degetele peste coarde, verificându-le pentru ultima oară.

— Hei, Alfa, ești gata?

August închise cutia și o ridică pe umăr.

Echipa sa aștepta, îngrămădită într-un petec de soare în partea nordică a Cusăturii – o baricadă de trei etaje întinsă ca o linie întunecată între Orașul de Nord și cel de Sud. Ani bea dintr-o sticlă, în timp ce Jackson studia muniția armei sale, iar Harris era, ei bine, era Harris, mestecând gumă și aruncând cuțite într-o ladă de lemn pe care desenase o imagine foarte grosolană, foarte obraznică a unui Malchai. Ba chiar îl numise Sloan.

Era o zi răcoroasă, și erau îmbrăcați în echipamentul complet, însă August purta numai pantalonii de luptă și un tricou polo negru, cu brațele goale în afară de rândurile de linii negre scurte care îi încercuiau încheietura ca o cătușă.

— Primul punct de control, spuse o voce prin stație, cinci minute.

August se încruntă din cauza volumului, chiar dacă își scosese casca din ureche și o lăsase să îi atârne de gât. Vocea îi aparținea lui Phillip, care era în Complex.

— Hei, Phil, zise Harris. Spune-mi o glumă.

— Nu pentru așa ceva sunt stațiile.

— Ce zici de asta? propuse Harris. Un Corsai, un Malchai și un Sunai intră într-un bar…

Toată lumea oftă, inclusiv August. Nu prea înțelegea el majoritatea glumelor celor din BIF, dar știa suficient cât să recunoască faptul că ale lui Harris erau groaznice.

— Urăsc să aștept, murmură Jackson, verificându-și ceasul. Am menționat cât de mult urăsc să aștept?

— Atâta văicăreală, interveni vocea lunetistei lor, Rez, de pe un acoperiș din apropiere.

— Cum arată de-acolo? întrebă Ani.

— Perimetrul e liber. Fără probleme.

— Păcat, spuse Harris.

— Prostălău, zise Phillip.

August îi ignoră pe toți, privind lung peste drum, către ținta lor.

Sala de Concerte Porter Road.

Clădirea în sine era zidită în Cusătură sau, mai degrabă, Cusătura fusese construită în jurul clădirii. August aruncă o privire către soldații care patrulau baricada și i se păru că observă silueta slabă a lui Soro înainte să își amintească faptul că Soro avea să fie deja la al doilea punct de control, la un kilometru mai jos pe Cusătură.

În spatele său se isca cearta obișnuită, cu precizia unui ceasornic.

—  …nu știu de ce ne chinuim, oamenii ăștia nu ar face același lucru pentru…

—  …nu asta-i ideea…

— Nu este, totuși?

— O facem, Jackson, deoarece compasiunea trebuie să fie mai puternică decât mândria.

Vocea veni clară prin cască, iar August și-l imagină instantaneu pe bărbatul căruia îi aparținea: înalt și slab, cu mâini de chirurg și ochi obosiți. Henry Flynn. Liderul BIF. Tatăl adoptiv al lui August.

— Da, domnule, spuse Jackson, sunând, în mod adecvat, mustrat.

Ani scoase limba. Jackson îi arătă degetul mijlociu. Harris chicoti și începu să își desprindă cuțitele.

Un ceas țârâi.

— E timpul pentru spectacol, zise Harris, senin.

Dintotdeauna existaseră două tipuri de oameni în BIF – aceia care luptau pentru că erau ferm convinși de cauza lui Flynn (Ani) și aceia pentru care cauza lui Flynn era o scuză bună ca să se bată (Harris).

Desigur, de curând exista și un al treilea tip: recruții. Refugiați care traversaseră Cusătura nu pentru că voiau neapărat să lupte, ci pentru că alternativa de a rămâne în Orașul de Nord era mai rea.

Jackson era unul dintre aceștia, un recrut care își oferise serviciile în schimbul siguranței și ajunsese medicul echipei.

Îi întâlni privirea lui August.

— După tine, Alfa.

Echipa își luă pozițiile formale de fiecare parte a sa, iar August realiză că se uitau la el, contau pe el, în felul în care trebuie să fi contat cândva pe fratele său mai mare. Înainte ca Leo să fi fost ucis.

Ei nu știau, desigur, că August fusese cel care îl omorâse, că își băgase mâna în pieptul lui Leo, își înfășurase degetele în jurul focului întunecat al inimii lui Leo și îl stinsese, nu știau că uneori când închidea ochii căldura rece încă îi ardea în vene, vocea lui Leo răsunând constant și sec în mintea sa, și se întreba dacă plecat însemna plecat, dacă energia era vreodată pierdută, dacă…

— August?

Ani era cea care vorbise acum, cu sprâncenele arcuite, așteptând.

— E timpul.

Își ordonă mintea amețită, permițându-și o singură clipire lentă înainte să se îndrepte, și spuse cu vocea unui lider:

— În formație.

Traversară strada cu pași rapizi, siguri, cu August în față, Jackson și Ani pe câte o parte și Harris în spate.

BIF scosese cuprul placat din interiorul sălii și îl țintuise în uși, creând straturi solide de lumină lucioasă. Metalul pur într-o concentrație atât de mare ar fi ars monștrii inferiori – chiar și August se încruntă, cuprul întorcându-i stomacul –, însă el nu încetini.

Soarele trecuse deja de zenit și cobora înapoi către orizont, umbrele începând să se lungească pe stradă.

O inscripție fusese gravată în placa de cupru de pe ușile nordice.

Primul punct de control

Al Orașului de Sud

Prin dispoziția BIF,

Accesul va fi acordat

Tuturor oamenilor de la 8 am la 5 pm.

Armele nu sunt permise dincolo de acest punct.

Înaintați până în Sala de Concerte.

Notă: intrând în acest edificiu,

Consimțiți să fiți triați.

August își puse palma pe ușă, iar ceilalți membri ai BIF se dădură din drum când o împinse. Odată, la începuturi, ținuse piept unei ambuscade luând o rundă de gloanțe în piept. Gloanțele nu îi făcuseră nimic lui August – un Sunai bine hrănit era imun la o astfel de vătămare –, dar un foc ricoșat îl lovise pe Harris în braț și, de atunci, echipa era mai mult decât dispusă să îl lase pe el să servească drept scut.

Însă când August păși înăuntru, fu întâmpinat numai de liniște.

Sala de Concerte Porter Road fusese, conform unei plăci de pe perete, „Centrul cultural al Capitalei de mai bine de șaptezeci și cinci de ani“. Exista chiar o imagine sub text, o gravură a foaierului principal în toată gloria sa de lemn și piatră și vitralii, reprezentând imagini ale unor cupluri în elegante ținute de seară.

În timp ce August se mișca prin încăpere, încercă să construiască o punte între ceea ce fusese cândva și ceea ce ajunsese acum.

Aerul era stătut, vitraliile dispărute, ferestrele blocate și acoperite cu mult cupru desprins, podeaua de piatră lustruită era murdară de moloz, iar lumina cândva caldă era acum înlocuită de becuri cu ultraviolete care ardeau atât de puternic, încât aproape că le auzea, zgomotoase și clare ca un semnal din stație.

Foaierul în sine era gol, și, pentru o singură secundă plină de speranță, stupidă, August crezu că nu venise nimeni, că nu avea să fie necesar să facă asta, nu astăzi. Dar apoi auzi târșâitul de picioare, vocile înfundate ale celor care așteptau în sala de concerte, exact cum li se spusese.

Degetele i se strânseră pe cureaua viorii.

Ani și Jackson se despărțiră ca să cerceteze perimetrul, iar el fu purtat înainte, oprindu-se în fața unei picturi aflate pe podea și care reprezenta imaginea unei femei. Era făcută din sticlă: sute, poate mii de pătrățele de sticlă, ceva mai mult decât suma părților sale – un mozaic, acesta era cuvântul.

— Sala din stânga, liber.

Brațele figurii erau întinse, iar capul îi era lăsat pe spate în timp ce muzica ieșea printre buzele sale.

— Sala din dreapta, liber.

August îngenunche și își trecu degetele peste muchiile de la marginea mozaicului, trasând movul și albastrul care formau noaptea din jurul ei, lăsându-și mâna să se rezeme pe o singură notă aurie. Era o sirenă.

Citise despre sirene, sau, mai degrabă, Ilsa citise despre ele. August fusese întotdeauna mai interesat de realitate decât de mit – realitatea, existența, acea stare fragilă de a fi dintre scâncet și explozie –, dar sora sa avea drag de basme și legende. Ea fusese cea care îi spusese despre femeile mării, cu vocile lor suficient de frumoase și de periculoase încât să trimită marinarii să se zdrobească de stânci.

Îți va cânta și-ți va fura

— Suntem gata când ești și tu, spuse Ani de lângă el.

Degetele i se dezlipiră de pe bucățile reci de sticlă, iar el se îndreptă, întorcându-se către ușile interioare, cele care duceau propriu-zis în sala de concerte. Vioara atârna greu pe umărul său, fiecare pas creând un zumzet slab de coarde pe care numai el părea să îl audă.

August se opri în dreptul ușilor și își atinse stația.

— Numărul?

Vocea lui Phillip bâzâi pe linie.

— Pe cameră, par aproximativ patruzeci.

Inima lui August se scufundă.

Dar de aceea era aici.

Ăsta, își aminti, era motivul pentru care el exista.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *