Un dialog cu Eduard Popa, de la începuturile mele scriitoricești

În primăvara lui 2014, am stat de vorbă cu Eduard Nicolae Popa despre romanul meu de debut. Interviul a apărut inițial în ziarul Crainicul și este republicat aici cu acordul lui Eduard.

 

Povestește-ne experiența lansării primului tău roman, alter.ego..

A fost o seară neașteptat de frumoasă, fiindcă în genere mă simt incomod în public și mă bucur abia după ce se termină evenimentele unde sunt invitată. M-a surprins că m-am simțit bine și în timpul lansării. E în totalitate meritul oamenilor care au fost acolo: ai mei și prietenul meu, fetele mele, care au strigat, fluierat, aplaudat sau ceva între cînd am vorbit despre Lazăr, Simona, care nu numai că e un PR foarte bun, dar știe și cum să mă liniștească, Mădă, care a moderat evenimentul și era la fel de emoționată ca mine, pentru că și ea e lăzăristă și înțelege ce înseamnă romanul ăsta, invitații mei, care au fost atît de spontani și au vorbit atît de frumos încît simțeam că mă lichefiez, și în special cei care au așteptat chiar și o oră să le semnez cărțile. Nu pentru că am fi fost sute de oameni, eram undeva în jur de 60, ci pentru că vorbeam cu fiecare în parte, făceam poze, încercam să scriu pentru fiecare cele mai potrivite cuvinte – și probabil că nu am spus suficiente tocmai celor mai importanți pentru mine, dar am speranța că mă vor ierta; am fost atît de agitată încît, vorba Simonei, îmi amintesc totul ca printr-un vis. Nici muzica pusă de cei din Have a Cigar nu grăbea lucrurile. Cînd au ales Formaldehyde de la Editors m-am oprit în mijlocul cuvîntului și am început să fredonez. Mi-a luat cîteva secunde să-mi dau seama că nu sunt acasă și că trebuie să mă întorc la treburile serioase.

Am rămas pînă tîrziu cu familia, prietenul meu, oamenii de la societatesicultura.ro și cel mai harnic dintre fotografi. Atunci am ascultat mult Pink Floyd (cei din pub auziseră că e una dintre trupele mele favorite și mi-au făcut o surpriză) și am primit un colaj semnat de toți din echipă; pozele cu ei și exemplarele lor sunt acum pe peretele din dreptul biroului, o inspirație permanentă. Tot atunci mi-a spus mama că ‘ăi mai mari au zis că după seara aceea, văzîndu-mi invitații și publicul, au o părere mult mai bună despre tineri: suntem frumoși, calzi, inteligenți, spontani. Cred că a fost cel mai frumos lucru pe care l-am auzit la lansare și oglindește întru totul părerea mea despre cei care s-au adunat acolo, la invitația sau spre surpriza mea.

Ce părere au avut prietenii tăi despre alter.ego., în special cei care au stat ca inspirație pentru personaje?

Sunt subiectivi, pentru că au fost acolo de la început, unii chiar de dinainte să îl scriu. Pe unii i-am și scris, deși corect ar fi să spun că am scris diverse versiuni ale lor. E probabil singurul meu roman care se va apropia atît de mult de realitate și realism. alter.ego. a fost un fel de datorie față de mine și față de ei. Oamenii ăștia sunt singurii care știu ce e adevărat și ce e ficțiune în el, știu toată emoția și toată frica. Pentru ei, ca și pentru mine, alter.ego. nu e o carte, e o amintire, cu bune și cu rele. Mai sunt și cei pe care i-am cunoscut în timp ce îl scriam sau așteptam să fie publicat și care au investit la fel de multă emoție în roman ca mine. Prin urmare, nici ei nu pot fi altfel decît subiectivi.

Sunt însă două păreri care au contat foarte mult pentru mine și care, deși sunt cumva contradictorii, mi se par la obiect. Cristina Nemerovschi a îndrăgit romanul și a avut încredere că nu va fi singura, dovadă că a fost publicat la Herg Benet și că pînă acum mi-au scris oameni foarte diferiți spunîndu-mi că s-au regăsit și că au simțit emoția aceea adolescentină, idealistă, stîngace. Pe de altă parte, A. R. Deleanu a spus la lansare că mi-am depășit debutul. Și am înțeles exact ce a vrut să zică, fiindcă el este dintre cei care au privit în spatele cortinei și știu cum am evoluat.

Punîndu-le pe toate laolaltă îmi dau seama că ego e tot ce trebuia să fie, dar că nu am rămas prinsă în el, că am reușit să cresc, că ceea ce pregătesc acum e mai bun. Asta îmi doresc, ca în momentul în care public ceva să mă simt și un pic stînjenită, să știu că am în sertar dovada progresului meu.

Care au fost cele mai frumoase reacții pe care le-ai primit de la cititorii romanului?

Exact ceea ce am proiectat pe Sonnja: Vreau să scriu un roman vulgar, trist și nepotrivit despre iubirile mele atât de speciale și să-mi dau cu el în cap când o să vină o grămadă de oameni la mine și o să-mi spună că s-au regăsit. Regăsirea asta, ceea ce caut și eu în cărți, este cel mai frumos compliment.

Toamna trecută spuneai că atîta timp cît vei avea obsesii, vei scrie. Mai ai încă aceste obsesii care te împing să scrii?

Pe unele le-am domolit, dar am (s-au) adăugat altele. Stau bine la capitolul ăsta și mă bucur, fiindcă obsesiile sunt fundația textelor mele. De altfel, asta mi-au și urat Cristina și A. R. Deleanu la lansare: să am mereu obsesii.

Cum evoluează lucrurile la cel de-al doilea volum al tău?

Sunt foarte entuziasmată în ceea ce privește volumul de proză scurtă. Obsesiile despre care vorbeam mai devreme au fost mereu la limita dintre realitate și magic, mistic, întuneric, divin, oniric. Și în ego am pasaje la confluența dintre real și Restul, dar acolo totul se explică prin tripuri sau tendințele contemplative ale Sonnjei. Începînd cu Quasar mi-am permis să mă joc în spațiul incert al speculativului și mă simt mult mai comod aici, în ciuda faptului că poveștile în sine sunt mai incomode. Pe 27 aprilie se împlinește un an de cînd am scris primele rînduri din Quasar. Aș vrea ca partea scrisă să fie gata pînă atunci. Sunt la rescrierea finală, unde țin cont și de sfaturile celor care au citit manuscrisul. Am zece povestiri și unsprezece paragrafe care le delimitează și care sunt povești în sine.

Și acum întrebarea inedită. Ce reacție au avut părinții tăi când au citit romanul, căci bănuiesc că nu pare un roman de care mama să fie mândră?

De ce să nu fie mîndră? Ai mei sunt fericiți că am reușit ceea ce îmi doream din copilărie. Și nu sunt mîndri fiindcă am scris o carte, ci fiindcă nu m-am abătut de la drumul meu. Cred că eu mi-am făcut mai multe griji legate de familia extinsă și prietenii lor decît și-au făcut ei. Am niște părinți foarte deschiși la minte, cu care am comunicat mereu și care știu să nu confunde omul cu naratorul. Și, pînă la urmă, ego chiar e un roman cuminte. Nu am scene explicite de sex, nici droguri tari, nici nu vorbesc mai urît acolo decît o fac ocazional prin casă.

Un sfat pentru cei care vor să scrie, dar nu au curaj!

Dacă vrei cu adevărat să scrii, dorința va fi mai puternică decît toate fricile tale. Fără o dorință absolută nu ai cum să o faci. Deci dorește-ți cu toată ființa, apoi termină cu prostiile și scrie. Nu vede nimeni pînă nu alegi tu. Ai control complet asupra lumii pe care o creezi și asupra momentului în care o arăți. Cum să nu ai curaj cînd tu decizi totul?

sursa foto: © Adrian Anea, 18 martie 2014, Have a Cigar, după lansarea romanului alter.ego.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *