Cum să nu înnebunești în casă și alte first world problems

Pe 25 martie 2020 România a intrat în carantină. Nu ieșim din case decît pentru strictul necesar: la medic, să cumpărăm alimente sau medicamente, în scopuri profesionale/personale care nu pot fi rezolvate de la distanță sau amînate. Ne luptăm cu un dușman invizibil, care ne pune în pericol supraviețuirea, mai întîi din punct de vedere fizic, apoi din punct de vedere economic. Ne-a dat peste cap cotidianul, și a făcut-o brusc. Trecem printr-un șoc emoțional pentru care nu eram pregătiți. Nu avem prea mult control. Nu știm ce va face virusul dacă va pătrunde în organismul nostru, nu știm cum îi va afecta pe cei dragi nouă, nu știm cum va arăta viitorul nostru individual și colectiv.

Generația noastră experimentează pentru prima oară scufundarea într-un asemenea haos. Eu am antrenament. Nu sînt senină, dar măcar știu la ce să mă aștept de la mintea mea. Acum nouă ani mi s-a făcut rău din senin și am petrecut trei luni cu sănătatea fizică și psihică din ce în ce mai deteriorate, speriată că voi muri sau înnebuni. După ce a trecut greul, viața mea a devenit exact ceea ce trăiește acum umanitatea. Nu ies din casă decît pentru strictul necesar. Mă tem pentru integritatea mea fizică și psihică. Mă sperie incertitudinea financiară. Îmi afectează relațiile. Nu am control și nu sînt împăcată cu asta.

Știu cum e să ajungi îngrădit și îngrozit fără avertisment. Îmi doresc să cuprind 7 miliarde de oameni în brațe, să îi alin, să le spun că va fi bine. Dar nu pot. Nu îmi îmbrățișez nici măcar membrii familiei zilele astea. Uneori, mă întreb și dacă e bine să iau pisoiul în brațe. Dacă îi las germeni pe blană și îi plimbă prin restul casei? Apoi mi se așază el cu totul pe cap, deci adio precauție.

Nu pot să strîng pe nimeni în brațe, dar pot să strîng cuvintele care să transmită speranța și credința că va-fi-bi-ne. Însă nu curînd. Și nu fără să ne revizuim atitudinea. Zilele trecute le-am dat prietenilor mei un meme care spunea că planeta ne-a trimis pe toți în camerele noastre ca să ne gîndim la ce am făcut. Omenirea se confruntă acum cu o pandemie, pe lîngă încălzirea globală și propriii ei demoni, iar specialiștii avertizează că nu va fi ultima catastrofă, întrucît felul în care trăim a dezechilibrat Pămîntul.

Pandemia aceasta va trece. Vom jeli pierderile, vom reconstrui economia, ne vom procesa sau reprima traumele, vom învăța sau vom uita, apoi ne vom întoarce la starea noastră emoțională de bază. Avem integrat mecanismul acesta, care ne permite să ne continuăm viețile și specia.

Dar pînă trece valul, cînd sîntem scufundați în teamă și incertitudine, cînd viața pe care o știam trebuie mutată între patru pereți, iar drumurile ne sînt scurte, grăbite, speriate, cum facem să nu înnebunim? Cum trăim cît de cît normal? Mai mult, cum folosim constructiv această perioadă?

Citeam de curînd că un miliard de oameni #stauacasă și lucrează de la distanță. În țările care încearcă să aplatizeze curba există restricții de mișcare, activitatea profesională este redusă sau suspendată sau regîndită, iar consumul este mai precaut, mai axat pe esențial. Un aspect pozitiv al acestei crize este că planeta are un respiro și oamenii învață că pot trăi cu mai puțin, fără ca asta să însemne că trăiesc mai puțin.

În bula mea, privilegiată să aibă unde se refugia, s-a vorbit mult despre plictiseală și frustrare. Prietenii mei, mai în glumă, mai în serios, m-au îndemnat să scriu despre cum să exiști între patru pereți. Nu pentru că nu ar ști și ei ce să facă în propriile case, ci pentru că șocul emoțional i-a amețit și i-a speriat că vor pierde joburi, relații, timp.

Într-un deceniu cu perioade lungi de agorafobie, am lucrat, mi-am făcut prieteni și m-am îndrăgostit de cîteva ori, deci vă garantez că nu o să vă omoare cîteva săptămîni sau luni petrecute în casă. Din contră, s-ar putea să vă salveze. În mai multe feluri decît doar de virus. Pentru că avem, în sfîrșit, timp. Timp să reflectăm la cum muncim și pentru ce, la cum consumăm și pentru ce, la cum trăim și pentru cine. Timp să facem curățenie, sport, mîncare. Timp să dormim, să citim, să ne uităm la seriale, să ne jucăm. Timp să vorbim, să ascultăm, să respirăm. Timp să ne mișcăm în ritmul nostru. Timp să (ne) iubim.


Cum lucrezi?


Vreme de cinci ani am fost, din dormitorul/biroul meu, editorul-șef al unui proiect cultural cu o echipă de 30 de oameni. Asta m-a învățat că da, toate întîlnirile acelea ar putea fi mailuri. Dar noi ne-am gîndit din start redacția la distanță.

Cei care sînt brusc acasă au resursele limitate, nu au acces la documente importante, nu primesc răspunsuri de la șefii lor, duc lipsa energiei colegilor etc. În această perioadă, va trebui să te adaptezi rapid, să fii mai creativ, mai independent, să găsești soluții de criză, să lași deoparte perfecționismul, să comunici mai bine și, cel mai important, să nu uiți să îți pui pantaloni pe tine înainte de un call.

Unul dintre cele mai mari obstacole va fi motivația. Pentru că ești într-un spațiu pe care îl asociezi cu alte activități, uneori nu o să ieși din pijamale trei zile, o să te uiți la prima oră la seriale, te va apuca plimbatul uitatul pe geam fix cînd ai deadline. Alteori vei intra in the zone și, pentru că nu mai ai naveta care să semnalizeze sfîrșitul zilei de muncă, te vei trezi că ai stat 16 ore la birou și nu știi dacă ai băut apă. Îți garantez că nu, iar durerea aia de cap o confirmă. Așa că disciplina e mai importantă ca oricînd, și ca să începi să lucrezi, și ca să te oprești.

Întreruperile sînt cealaltă piedică. Toate articolele despre lucratul de acasă recomandă să stabilești limite clare, să dai bărbatul, copiii și pisicile afară din camera în care ți-ai improvizat biroul. Realitatea e că vei fi întrerupt. Des. Locuiesc cu cinci oameni și două pisici. Cînd cineva ia o pauză, vine să se joace cu pisoiul, care nu poate dormi decît pe andrelele mele, pe tastatura mea, în cadrul meu. La rîndul meu, deși am notificările oprite, pun întruna mîna pe telefon, pentru că simt nevoia să fiu conectată. Nu atît la informații, cît la oamenii mei. E frustrant să fii în flow și să te întrerupă cineva, fie el coleg, copil, cățel sau propria minte. Pune ce limite poți, respectă-ți munca, dar nu uita că, mai ales acum, simțim nevoia de alinare, deci nu te supăra nici pe copilul și pisicul care nu înțeleg că ai treabă, nici pe adultul care cere companie cîteva minute, nici pe mintea care nu îți poate sta la job în vremuri cu iz de apocalipsă.

Partea bună e că o să cîștigi niște ore fără pregătire, drumuri și programul fix, deci folosește oportunitatea asta ca să vezi cît îți ia de fapt să îți termini taskurile, în ce perioadă a zilei ești mai creativ/energic, cît timp te poți concentra pînă ai nevoie de o pauză. Mai mult, acum e momentul să explorezi idei de afaceri și planuri artistice, să înveți ceva nou sau să aprofundezi un skill. Vom ieși șifonați economic din această criză, deci nu strică să ai cîteva idei de venituri suplimentare sau de activități care necesită mai puține cheltuieli.


Cum iubești?


Cum menții vii relațiile cînd nu mai poți ieși din casă, cînd singura conexiune e în scris sau cu o față pixelată care se mai și blochează cînd e netul suprasolicitat? Sîntem o generație obișnuită să comunice destul de mult prin social media, dar izolarea fizică scoate la iveală frustrări, nesiguranțe, temeri. Sîntem tensionați din cauza pandemiei, a singurătății, a dorului. Ne pierdem cumpătul mai repede, nu ne citim tonurile cum trebuie, avem nevoie să ne descărcăm, și o facem tocmai pe cei dragi. Fără comunicarea non-verbală, fără îmbrățișări, fără hormonii fericiți pe care îi eliberează contactul fizic cu altă ființă, sîntem gheme de anxietate.

Dar distanța lasă loc pentru o nouă dimensiune a intimității și a vulnerabilității. Pășiți o vreme în lumea sapiosexualilor, în care mințile se îndrăgostesc înaintea trupurilor, în care vă jucați cu cuvinte ca să construiți tensiune pentru data viitoare, deși nu știți exact cînd va fi, sau dacă va fi. Consumați dragostea în toate formele în care puteți. Stați împreună în dor, în frică, în frustrare, vorbiți sincer, ascultați cu respect, clădiți un spațiu sigur, în care să faceți haz de necaz și promisiuni că vă veți pupa tare-tare.

Pășiți o vreme și în lumea prietenilor care oricum nu aveau timp să se vadă decît o dată la cîteva luni și care nu vorbesc zilnic, dar pe care știți că puteți conta că vor avea grijă de pisoi dacă ajungeți la spital. Glumiți cu ei, trimiteți-vă memeuri din ce în ce mai ridicole, vorbiți despre ce vă sperie, spuneți-le că îi iubiți chiar dacă nu le plac pisicile. Eu am construit relații care au supraviețuit distanței pentru că am rîs și am cedat nervos împreună, pentru că ne-am ascultat romanele cu diacritice de pe mess, pentru că ne-am ascultat și tăcerile.

Cu familiile știu că poate fi greu. Avem neîmpăcările noastre. Dar iubiți-i oricum pe ai voștri, părinți, bunici, frați, soți, copii, animăluțe, petreceți timp împreună, încercați să vă cunoașteți mai bine și să vă iertați. Mai ales acum, cînd e atît de apăsătoare teama că ne vom pierde.

Mai sîntem și cei singuri, care nu ne-am găsit perechea sau nici nu am căutat-o o lungă vreme. Și era tolerabil, fiindcă puteam încerca oricînd din nou. Dar acum nu avem voie să ieșim din case. Și nu știm cine e purtător asimptomatic, dacă după ce ne-am vindecat devenim imuni, cît va dura pînă se va descoperi un tratament sau un vaccin. Cînd va fi sigur și social responsabil să ieși la o întîlnire? O să mă mai strîngă cineva în brațe? O să mă mai sărute cineva?

Mai sînt cei care evadaseră din cămine abuzive, iar acum sînt obligați să coexiste cu agresorii lor. Și cei care în sfîrșit își făcuseră niște prieteni cu care puteau fi ei înșiși. Și cei care își vedeau familiile doar de sărbători, și abia așteptau Paștele. Izolarea aceasta va adînci singurătatea celor singuri, trauma celor înfricați, dorul iubiților și al familiilor.

Dar poate și să ne aducă mai aproape unii de alții. Sechestrați împreună, departe de oamenii dragi, stăviliți la început de relații, nostalgici după cineva pierdut, oricum v-a prins carantina, și după ce om ieși din ea, încercați să fiți buni și vulnerabili cu ceilalți. O să avem mare nevoie de empatie și dragoste ca să vindecăm rănile pe care le simțim deja la nivel personal și mondial.


Cum te iubești?


Una dintre strofele mele preferate din poezia Evei Precub este: spune-mi / de câte ori ai fugit din tine / și unde ai ajuns. Cîte activități ne umpleau zilele nu neapărat pentru că ne atrăgeau, ci pentru că fugeam de noi înșine sau încercam să impresionăm? Acum că sîntem închiși în case, izolați de majoritatea oamenilor, haideți să avem mai mare grijă de noi.

Stai cu tine. Simte totul. Frica. Incertitudinea. Frustrarea. Dorul. Neîmplinirile. Dă-le voie să își spună oful. Apoi ascultă-ți dragostea. Visarea. Curajul. Dă-le voie să își spună speranța. Scrisul e o terapie excelentă în sensul ăsta, fie că sînt cîteva pagini pe care le scrijelești la foc automat la prima oră, fie un jurnal în care îți notezi gîndurile seara.

Observă unde îți fuge mintea cînd e liniște, cînd colorezi terapeutic, gătești, faci duș și mai ales cînd meditezi sau adormi. Frămîntările noastre ne arată ce ne doare, ce ne lipsește, ce ne dorim. Și junghiurile ne arată asta, deci ai grijă și de trupul tău. Vezi cînd și cît dormi cel mai bine. Fă niște sport în casă. Măcar întinde-te din cînd în cînd. Învață să gătești cîteva mese simple și hrănitoare. Și bea apă. Zău, du-te chiar acum și bea niște apă.

Îmbunătățește-ți relația cu propriul trup. Stai ciufulit, nu te bărbieri, stai nemachiată, nu te epila, admiră-te în oglindă și învață să te iubești gol. În alte zile, fă-ți home spa și aranjează-te doar pentru tine, fă-ți un selfie minunat și nu îl posta nicăieri. Fă curat în dulap și păstrează numai hainele în care te simți bine. Recomand cu tărie capsulele sezoniere, vei avea un șifonier mai aerisit și la fiecare trei luni vei simți că ai fost la cumpărături, fără să cheltuiești un leu.

Fă curat în casă. Curățenie zdravănă de primăvară. Șmotru. Descotorosește-te (în mod responsabil) de tot ceea ce nu face decît să strîngă praf. Fă liste cu ce e de reparat prin casă. Tricotează păturici, grădinărește pe balcon, reorganizează cămara de șapte ori. O casă aerisită chiar ajută mintea să fie mai ordonată.

Scufundă-te în povești, în orice formă le preferi, pentru că din ele învățăm empatia despre care am tot vorbit aici. Și sînt distractive și ne reîncarcă bateriile creative și ne consolează.

Analizează fiecare zonă a vieții tale și întreabă-te care e esențialul, cu cît de puțin ai putea fi mulțumit. Acel puțin este, de fapt, acel mult care ne împlinește. Ia o decizie să elimini surplusul, îți va ajuta mintea, timpul, finanțele, și îi va face bine și planetei.


Cum (re)construiești viitorul?


Amploarea tragediei pe care o trăim e pe umerii umanității, pentru că am avut cu totul alte priorități decît ecologismul, educația, sănătatea, transparența. Acum sîntem claustrofobi în casele noastre, speriați, furioși, traumatizați, neputincioși. Și am pierdut deja mult, mult prea mult. În perioada care urmează, ne vom scufunda, garantat, în disperare.

Vrei să știi cum supraviețuiești cînd ești paralizat de frică și incertitudine, cînd ai resursele limitate, cînd nu ai control? Vrei să știi cum să nu înnebunești? Cum să trăiești? Cum să prosperi? De fiecare dată cînd reușești să îți urnești un deget, îndreaptă-l către ceea ce iubești.

Putem ieși din criza asta cu o casă mai curată și aerisită, cu relații mai strînse, cu o gîndire mai sănătoasă, cu un trup mai îngrijit și cu atenție mai mare la consecințele acțiunilor noastre asupra tribului nostru, asupra comunității din care facem parte, asupra întregii planete. Putem ieși din asta cu o lecție învățată și un plan concret să fim mai buni, ca indivizi și ca societate. Putem.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *