Amural, tabără militară pentru anxietate

amural

Nu cred că pot să plec. / Ana, ai plecat deja.

Pentru unii, Amural este un festival vizual în Brașov, întins pe După Ziduri și prin turnuri. Pentru alții, este un loc magic, unde începe dragostea. Pentru mine, a fost tabără militară.

Anxietatea mea cuprinde o hipersensibilitate înnăscută, o îngrijorare preluată, un șirag de convingeri toxice, un ghem de sechele și hormoni hoinărind dezechilibrați. Am simțit-o în crescendo toată viața, pînă cînd mi-a înghețat șapte ani, de la 21 la 28. Am fost blocată într-o cameră gri, cea din mine, și cea cu pereții nezugrăviți. Dar, ca în Grey Room a lui Damien, nothing is lost, it’s just frozen in frost. And it’s opening time.

Toamna trecută am renovat dormitorul, iar pereții s-au înverzit, ca o primăvară așteptînd renașterea, înmugurirea, înflorirea. Mi-a luat șapte ani de semiîncercări și căderi ca să mă încălzesc iar. Nu cred că a înțeles nimeni de ce era atît de important să o fac singură, fără medicamente, fără terapii, în ritmul meu. Dar, în cele din urmă, am găsit un foc capabil să ardă toate zidurile pe care le ridicasem în boală, în teamă, în singurătate, în neasumare, în rătăcire.

Mă întrebam acum cîteva luni: Și dacă pornesc? Și dacă plec? Și dacă nu contează unde ajung?

Ei bine, am făcut-o. Am plecat. În Brașov, la Amural, cu soră-Mer și Victor, ale cărui printuri întîmpinau vizitatorii expoziției colective organizate de One Night Gallery în Turnul Alb.

Cu cîteva zile înainte, le spusesem fetelor mele că şi dacă mă umplu de pastile, şi dacă umblu plînsă toată prin Braşov, eu trebuie să fac asta. Și fix aşa am făcut-o.

Am plecat plîngînd isteric, cu stomacul și uterul praf, cu sentimentul că fac o mare greșeală. Dar trăisem prea mult sub frică, și era momentul să trăiesc în ea. Toată lumea îmi spunea că va fi bine. Nu a fost. Cinci ore în mașină, urcatul pînă la Turnul Alb, 10 kilometri merși pe jos, stresul, conștientizarea faptului că eram blocată în alt oraș pentru încă șase zile și-au spus cuvîntul.

Mi-am petrecut prima noapte într-o disperare și singurătate și frîngere de inimă ca niciodată, culcată pe gresia din baie, vomitînd atît de violent, încît am crezut că mor sufocată. Gîndindu-mă inclusiv că poate ar fi mai ușor, că e clar că nu-s capabilă să trăiesc cum vreau, că nu mai pot duce, că nu-s ok, că nu voi fi niciodată ok. A fost cea mai neagră noapte a mea. M-am simțit pentru prima oară complet înfrîntă. Eram hotărîtă să mă întorc acasă a doua zi. Iulia mi-a spus să mă culc și să iau decizia asta cînd aveam să fiu odihnită.

Într-adevăr, după o noapte de frisoane, nu m-am trezit neapărat mai bine fizic, însă eram mai puțin disperată. Mi-am dat seama că nu pot merge singură cu trenul și că nici nu le pot cere alor mei să bată atîta drum. Am decis că mai bine bolesc o săptămînă în Brașov, dacă asta e tot ce pot face cu viața mea.

Doar că nu m-am odihnit nici în ziua aia. Și nici în cele care au urmat. De regulă refuz medicamentele pînă ajung să mă zvîrcolesc de durere sau de panică. În Brașov, am trăit pe ele. Și multă apă, un somn odios și maximum trei îmbucături pe zi. Mai degrabă am trăit pe încăpățînare pură.

Cînd nu mai puteam merge, mi-am împins plămînii și picioarele. Am adunat 58 de kilometri și 80 de mii de pași. Am ajuns să urc pînă la Turnul Alb fără pauză. Undeva în foirea asta, mi-am călit stomacul, vezica, ovarele, timiditatea, singurătatea. Mi-am desprins degetele albite de pe frîie. M-am dus unde era frica și am stat cu ea. M-am torturat singură, fizic și psihic. Nu mi-a fost niciodată atît de rău, atît de tîrșă, atît de groază. Totul era la o galaxie distanță de zona mea de confort. Dar plecasem deja și aveam ceva de demonstrat, așa că nu m-am oprit. Și, undeva în chinul ăla cumplit, m-am eliberat.

Acum, Amuralul nu a fost numai tabără militară. Odată ce am ieșit din groapă, ba chiar și în ea, a fost exact ce aveam nevoie să fie. Am petrecut timp cu soră-mea și mulți oameni calzi, am privit și fotografiat luna plină prin telescop, am văzut și auzit pentru prima oară pui nou-născuți de mîț, am dormit într-un apartament, apoi într-un hostel, apoi în cort, m-a dus draga de Anca la Tipografia, singurul loc unde chiar m-am putut bucura de mîncare (somon și avocado, better than pizza, dacă e posibil așa ceva), am băut votcă – trei guri, să ne calmăm –, l-am descoperit pe Max Cooper, m-am bucurat de artă, de proiecții, de muzică, de străzi pietruite, de case frumoase și de aer curat, am urcat trepte și pante și ritmuri, am explorat, am renunțat la hartă și mi-am găsit singură drumul, m-am jucat cu o cățelușă care preferă să stea în casă, I hear you, sister, pînă și cu albinele și viespile am avut o relație ceva mai elegantă, m-am uitat cu jind la munți pe care încă nu îi pot urca, dar cărora le-am făcut o promisiune, am vizitat Okianul, mi-am găsit Ielele în Cărturești, m-am scufundat într-un puf uriaș, uitîndu-mă la un discobol care înstela pămîntul și frunzele, am rîs cu lacrimi, am împachetat tablouri și printuri, am descoperit că durerea poate fi și dulce, atunci cînd tu ești cea care împinge limitele corpului, nu invers.

Practic, Amuralul a fost parte per aspera ad astra, parte omnia vincit amor, parte come what fucking may, parte wanderlust tied above the wet cut of fear. Și acum sînt bine. Nu știu dacă pacea pe care o simt este o schimbare durabilă sau doar inerție. Pentru prima oară, nu am nevoie să știu.

fotografie de soră

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *